7 adevăruri ascunse despre Roma Antică, pe care nu le găsești în manuale

Roma Antică a fost o forță civilizatoare și o societate propice pentru dezvoltarea artelor, filosofiei și științei. Romanii erau constructori excelenți, iar armata lor neînfricată era temută de orice adversar.

Toate aceste lucruri le-am învățat cu toții la școală; nu mai sunt secrete pentru nimeni. Există, însă, o mulțime de alte lucruri mai puțin cunoscute despre viața de zi cu zi din Roma Antică. Iată câteva dintre ele.

Între secolele I și IV, romanii obișnuiau să bea sângele gladiatorilor uciși deoarece credeau că le dă forță și vitalitate. Mai mulți autori romani descriu cum sângele gladiatorilor era colectat după lupte și vândut ca medicament.

Cel mai probabil, credința că sângele are proprietăți sacre și binefăcătoare își are originile în civilizația etruscă. Deși influența acestei credințe s-a diminuat în timpul Republicii, utilizarea sângelui gladiatorilor a continuat timp de mai multe secole.

După interzicerea luptelor între gladiatori, în jurul anului 400, unii romani s-au „reorientat”, continuând să bea sângele persoanelor decapitate.

Oficial, speranța medie de viață în Roma antică era de 35 de ani. Luând în calcul această statistică, am putea afirma că romanii care atingeau vârsta de 35 de ani erau considerați bătrâni.

Ei bine, nu este așa. Calculul speranței medii de viață este influențat de doi factori importanți: numărul mare de femei care mureau la naștere și mortalitatea infantilă.

Acestea din urmă era o problemă gravă în Roma Antică, pentru că aproape 50% dintre copii nu ajungeau la vârsta de zece ani. Dar, dacă treceau de această vârstă, romanii trăiau de obicei până la 60-70 de ani.

În Roma Antică, o oră putea dura până la 75 de minute în timpul verii și până la 44 de minute în timpul iernii, deoarece romanii se bazau pe Soare când calculau timpul.

Ziua era împărțită în două părți de câte 12 ore: prima începea la răsărit, iar cea de-a doua la apus. Întrucât lungimile zilei erau diferite vara și iarna, durata unei ore era într-o continuă schimbare.

Romanii își îngrijeau dinții, așa că dentiștii erau foarte căutați. De altfel, arheologii au descoperit multe dovezi că romanii mergeau la dentist. Printre acestea, o mandibulă de femeie, pe care fusese montată o proteză.

Istoricii cred că dinții falși și protezele indică faptul că proprietarul lor era o persoană de rang înalt, pentru că doar cei bogați își puteau permite astfel de intervenții.

La începutului secolului I, împărații romani au pus bazele unei practici neobișnuite. Ca să se apere de dușmani și ca să își sporească imunitatea, împărații obișnuiau să ia doze mici de otravă în fiecare zi.

Această practică se numește mitridatizare, după Mitridates al VI-lea, conducătorul regatului Pontus, primul care a încercat metoda.

Femeile romane își vopseau părul frecvent, iar din această cauză multe dintre ele aveau firele de păr foarte deteriorate. Scriitorul Tertulian relatează că, de multe ori, femeile își ardeau pielea capului din cauza vopselei.

Cel mai des, femeile romane foloseau henna, o vopsea temporară, dar și diverse amestecuri de substanțe. De exemplu, unele femei își aplicau pe timpul nopții o pastă din ierburi, râme și excremente de porumbel.

Scopul era să obțină nuanțe deschise. Pliniu cel Bătrân amintește că, pentru a obține un păr negru ca abanosul, era folosit un amestec din lipitori lăsate la putrezit în vin timp de 40 de zile.

De asemenea, șofranul era folosit pentru obținerea blondului.

Deși numeroase opere de artă îi înfățișează pe generalii romani luptând alături de soldații lor, în mod normal ei nu luptau. Rolul lor era acela de a superviza bătălia și de a da ordine trupelor.

Dacă înfrângerea era iminentă, conducătorul armatei trebuia fie să se sinucidă, fie să se asigure că va fi ucis de dușman. Împăratul Maximin Tracul (235-328) a fost primul împărat care a luptat alături de trupele sale.