Savanții și navigatorii epocilor trecute susțineau că, dacă te îndepărtezi suficient de civilizație, ai să întâlnești triburi ciudate de oameni fără cap, cu cap de animal sau cu picioarele îndreptate în direcția opusă celei firești.

Bineînțeles, nu există nicio dovadă că astfel de oameni au existat. Totuși, în acele timpuri, unii susțineau că i-au văzut. Și, în fiecare caz, poveștile nu erau spuse de o singură persoană – se găseau întotdeauna alții care să întărească aceste relatări fantastice.

În acest articol îți prezentăm cinci triburi ciudate care, deși în acele vremuri erau considerate reale, au fost doar plăsmuirea imaginației bogate a exploratorilor străvechi.

În partea de est a Libiei, în secolul V î.e.n., exista un trib de oameni fără cap, care își „purtau” ochii și gurile pe piept. Cel puțin asta susținea istoricul grec Herodot.

Herodot aflase despre acest trib ciudat din spusele libienilor, dar nu a verificat niciodată personal informația. Însă istoricul grec nu este singurul care a susținut că oamenii fără cap există.

De fapt, de-a lungul a două milenii, diferite persoane au afirmat că i-au văzut. La mai bine de 400 de ani după Herodot, scriitorul roman Pliniu cel Bătrân a susținut că oamenii fără cap existau în realitate.

Pliniu i-a numit Blemmyae și a spus că era vorba despre un trib nomad, care între timp se mutase în Etiopia. Potrivit relatărilor scriitorului roman, oamenii fără cap erau complet sălbatici și foarte periculoși.

Iar relatările nu s-au oprit în Antichitate. În anul 1211, un explorator pe nume Fermes susținea că găsise un trib de „oameni fără cap, ai căror ochi și gură se află pe piept”.

Exploratorul spunea că aceștia trăiau pe o insulă din Etiopia și că aveau înălțimea de aproape patru metri. Un secol mai târziu, John Mandeville a susținut, și el, că văzuse oamenii acestui trib.

În secolul XVII, Sir Walter Raleigh însuși insista asupra faptului că oamenii fără cap sunt reali.

Un medic grec pe nume Ctesias a călătorit în India în secolul V î.e.n. și s-a întors de acolo cu niște povești incredibile. Acesta susținea că sus, în munți, se găsea un trib denumit Calystrii, ai cărui membri aveau capete de câine.

„Nu vorbesc nicio limbă și latră precum câinii”, relata Ctesias. Membrii tribului puteau să-i înțeleagă pe ceilalți oameni din India, însă erau nevoiți să răspundă prin lătrături sau să folosească limbajul semnelor.

Iar numărul celor din acest trib nu era deloc mic. Potrivit estimărilor lui Ctesias, în munții Indiei locuiau 120.000 de calystrii.

Și mai ciudat este că s-au găsit oameni care să întărească spusele lui Ctesias. Aproximativ 200 de ani mai târziu, un bărbat pe nume Megasthenes a mers pe urmele lui Ctesias în India.

La întoarcere, a relatat că tribul Calystrii era cât se poate de real și insista asupra faptului că îi văzuse cu ochii lui.

Însă nu doar grecii susțineau existența acestui trib. Scriitorii indieni și cei din perioada dinastiei Tang, din China, au afirmat că oamenii cu cap de câine puteau fi găsiți în apropierea Tibetului și se numeau „Supana”.

Câteva secole mai târziu, Marco Polo susținea că a întâlnit un trib de oameni care arătau întocmai precum Calystrii, pe o insulă numită Angamanain. „Vă asigur că toți oamenii de pe insula Angamanain au capete precum câinii”, scria Marco Polo.

Iată un amănunt interesant în special pentru noi, românii: potrivit unor lingviști, originea cuvântului căpcăun (care desemnează un personaj terifiant, cu trăsături umane și animalice) este „cap de câine”.

Ctesias nu a văzut în India doar oameni cu cap de câine. Grecul susținea că mai văzuse un grup de oameni foarte ciudați, numiți sciopozi.

Ctesias susținea că oamenii din acest trib aveau un singur picior, prevăzut cu o labă a piciorului uriașă. Iar atunci când afară era foarte cald, sciopozii se întindeau pe spate și își foloseau picioarele uriașe pe post de umbrele.

Potrivit lui Ctesias, sciopozii se deplasau țopăind și o făceau cu multă îndemânare. Puteau sări peste capul unui om, folosindu-și piciorul.

Totul sună de-a dreptul ridicol, însă oamenii au crezut în existența sciopozilor timp de încă două mii de ani. Isidor din Sevilia insista că aceștia există cu adevărat și i-a consemnat în bestiariile sale.

Hărțile timpurii îi reprezentau locuind în India. Până și filosoful Sfântul Augustin a scris un tratat întreg despre ei, notând că sciopozii trebuie să fi descins din Adam și era, astfel, necesar să fie considerați oameni.

Potrivit naturalistului roman Pliniu cel Bătrân, pe o insulă din Sciția locuia un grup de oameni numiți Panotti. Acești oameni aveau urechi uriașe, care le atârnau de-o parte și de alta a capului.

Urechile lor erau atât de mari, încât nici măcar nu aveau nevoie de haine. Pur și simplu își înfășurau urechile în jurul corpului pe timpul zilei și le puteau folosi ca pături pe durata nopții.

Este o imagine caraghioasă, însă unul dintre contemporanii lui Pliniu, un roman pe nume Pomponius Mela, insista asupra faptului că Pliniu spunea adevărul, doar că greșea locația.

Potrivit lui Mela, oamenii Panotti locuiau pe insulele Orkney, în Scoția de astăzi. Și nu numai că își foloseau urechile drept haine, ci le și transformau în parasolare în zilele călduroase.

Potrivit lui Mela, oamenii Panotti nu locuiau singuri. Erau nevoiți să-și împartă insula cu un alt trib: Hippopozii, un grup de oameni care aveau copite de cai în loc de picioare.

Când și-a condus armatele spre Orient, Alexandru cel Mare a angajat un om pe nume Baiton, care să cerceteze situația din India. Baiton susținea că a ajuns până la Munții Himalaya, unde a dat peste tribul Abarimon.

Baiton spunea că membrii tribului aveau picioarele întoarse invers, însă acest lucru nu părea a fi un mare handicap, oamenii Abarimon putând alerga la fel de repede ca animalele sălbatice.

Iscoada a spus că ar fi adus un exemplar în Grecia, însă plămânii oamenilor Abarimon funcționau doar în climatul lor. Când se îndepărtau, membrii tribului începeau să se sufoce din cauza aerului dens aflat la altitudine scăzută.

Pare o scuză convenabilă, dar Baiton nu a fost singurul care susținea că a văzut astfel de oameni. Istoricul grec Megasthenes a afirmat, și el, că i-a văzut, atunci când a călătorit prin India.

Totuși, Megasthenes a relatat că oamenii cu picioarele îndreptate în spate aveau câte opt degete la fiecare picior și preferau să fie numiți „Nulu”.