Câte curiozități despre rechini cunoști? Imaginile cu rechini la vânătoare stârnesc emoții puternice, însă aceste creaturi nu sunt doar niște „mașini de ucis”.
În ultimii ani, studiile au arătat că rechinii pot da dovadă de abilități de supraviețuire uimitoare în confruntarea lor cu o lume în continuă schimbare.
De asemenea, oamenii de știință au descoperit multe alte lucruri interesante despre aceste creaturi. De la fenomene precum „nașteri virgine”, la vieți care se întind de-a lungul mai multor secole, rechinii au o serie de atribute care îi fac de-a dreptul uimitori.
Primul rechin omnivor
Iată prima informație de pe lista noastră de curiozități despre rechini. Când ne gândim la aceste creaturi, le asociem cu imagini sângeroase și cu consumul de carne crudă.
De câteva decenii, cercetătorii știau că o specie comună de rechin, numită „rechinul cu bonetă”, consumă alge în cantități mari. În ciuda acestui fapt, se presupunea că rechinii ingerau plantele din greșeală, în timp ce căutau prada prin „pajiștile” subacvatice.
Totuși, savanții au început să își pună întrebări după ce au descoperit că plantele alcătuiau 62% din conținutul stomacului animalului.
Aparent, plantele marine nu îi ofereau niciun fel de nutrimente. Mai mult, ele nu permiteau stomacului să rețină hrana care i-ar fi oferit aceste nutrimente.
Pentru a dezlega misterul, a fost construit un acvariu special. Cinci rechini cu bonetă au fost introduși în el și au fost hrăniți cu plante marine cu o anumită structură chimică.
Dieta lor era compusă din 90% plante și 10% caracatiță. Spre surprinderea tuturor, după trei săptămâni, rechinii se îngrășaseră.
S-a dovedit că rechinii absorbiseră mai mult de jumătate din nutrimentele din plante. Astfel, rechinul cu bonetă a devenit, oficial, prima specie de rechin omnivor documentată vreodată.
Rechinii se pot îmbolnăvi de cancer
Există un zvon potrivit căruia rechinii nu se pot îmbolnăvi de cancer. Din păcate, acest zvon nu este adevărat. De fapt, lumea științifică știe de peste 150 de ani că rechinii pot dezvolta această boală.
Cancerul a fost înregistrat la 23 de specii de rechin. În 2013, a fost documentat primul astfel de caz la un exemplar din specia cunoscută și sub numele de „Marele alb”. Exemplarul a fost fotografiat în apele Australiei și avea o tumoare masivă în gură.
Ideea eronată conform căreia rechinii nu se îmbolnăvesc de cancer este propagată de industria medicamentelor din cartilaj de rechin, care își promovează produsele drept tratament împotriva cancerului.
Această industrie este, în parte, motivul pentru care 100 de milioane de rechini sunt măcelăriți în fiecare an.
Niciun studiu nu a dovedit că boala poate fi prevenită sau vindecată cu ajutorul cartilajului de rechin. Savanții sunt convinși că, și dacă rechinii ar fi imuni la cancer, consumarea țesuturilor lor nu i-ar ajuta pe oameni să lupte cu această boală.
Puii fără tată
Rechinul-zebră Leonie „se plimbă” prin reciful HQ Aquarium din Australia de câțiva ani. De-a lungul timpului, această femelă și partenerul său au conceput mai mulți pui.
Când i-au despărțit, în 2012, îngrijitorii au presupus că femela nu se va mai reproduce. Totuși, în 2016, Leonie a depus trei ouă din care au ieșit pui. Se credea că tripleții erau rezultatul spermei înmagazinate în corpul femelei.
Însă testele ADN nu indicau că sperma ar fi aparținut masculilor din acvariu (cu care femela nu mai avusese niciun contact de câțiva ani). Celulele puilor aparțineau în întregime mamei.
Reproducerea asexuată nu mai fusese documentată la rechinii-zebră. Asta înseamnă că Leonie este primul rechin documentat care a trecut de la reproducerea cu un partener la versiunea asexuată, numită „partenogeneză”.
În cazul partenogenezei, un anumit tip de ovul acționează ca sperma. Deși este mai comună la nevertebrate și plante, reproducerea asexuată este în tot mai frecventă printre vertebratele care se reproduc în mod obișnuit.
Animale precum varanul, viperele și chiar și găinile produc uneori pui fără contribuția masculilor. Oricât ar părea de ciudat, este o veste bună pentru rechinii-zebră, care sunt considerați specie pe cale de dispariție.
Pui care trec dintr-un uter în altul
Iată una dintre cele mai neașteptate curiozități despre rechini. Aceste creaturi sunt foarte independente, iar în 2018 această tendință s-a manifestat într-un mod remarcabil.
Se știe că puii de rechin își mănâncă frații în uter (sau, în unele cazuri, ovulele nefertilizate). O scanare realizată pe o femelă de rechin-călugăr a dezvăluit acest comportament: unul dintre pui se hrănea cu celălalt.
Cercetătorii au fost uimiți de cele întâmplate. Femela rechin are două utere, iar puii au trecut dintr-un uter în altul ca să se hrănească cu „frații lor nefertilizați”.
Același fenomen a fost descoperit și la o femelă din specia rechinului-tigru, doar că în acest caz puii treceau dintr-un uter în altul printr-o gaură situată pe partea laterală a femelei.
Cum nu era vorba despre un comportament în întregime natural (gaura prin care treceau puii era o rană), acest fenomen nu dovedește faptul că rechinii-tigru se comportă întotdeauna astfel.
O altă descoperire remarcabilă este faptul că embrionii de rechin își scot uneori capetele prin cervixul mamei lor și iau contact direct cu lumea subacvatică de afară.
Matusalem al rechinilor
Iată și ultima informație de pe lista noastră de curiozități despre rechini. Dacă ar exista un premiu pentru cea mai mare ciudățenie, acesta ar trebui acordat rechinului de Groenlanda.
La o primă vedere, acest rechin pare tern și banal. Însă longevitatea sa pare desprinsă dintr-un roman SF. În 2016, s-a făcut prima încercare de a stabili științific durata de viață a acestei specii.
Au fost adunați 28 de astfel de rechini, care muriseră din cauza pescuitului și a vaselor comerciale. Unul dintre primele lucruri observate de cercetători a fost că acest rechin crește foarte încet.
Faptul că unii adulți ajung la 4.9 metri sugerează că au vieți lungi. Pentru a reduce estimările, cercetătorii au folosit datarea cu radiocarbon.
Au descoperit că unii dintre rechini aveau peste 500 de ani. Mai ieșit din comun este faptul că ajung la maturitatea sexuală abia la vârsta de 150 de ani.
