Recent, s-a confirmat că încă există exemplare vii ale insectei-băț de pe Insula Lordului Howe, considerată dispărută încă din anii ‘30. Este cel mai recent exemplu al așa-numitelor animale Lazăr: specii care au revenit din „morți”, după ce fuseseră considerate oficial dispărute.

Insecta-băț nu este nici singurul, nici primul, nici cel mai celebru caz. În acest articol îți prezentăm unele dintre cele mai celebre „învieri”.

Insecta-băț (Dryococelus australis) a fost descoperită în secolul al XIX-lea, când insula care îi dă numele, situată în Marea Tasman, aflată la aproximativ 600 de kilometri de coasta de est a Australiei, a devenit bastion al vânătorilor de balene.

Imediat ce șobolanii de pe bărci au ajuns pe țărm, au început să decimeze populația acestor insecte impunătoare, cu 15 centimetri lungime și 25 de grame în greutate.

În 1930 s-a presupus că insecta-băț fusese exterminată. Cu toate acestea, în 1964, câțiva alpiniști au găsit exoscheletul unui specimen în Piramida Ball, o insuliță abruptă aflată la 23 de kilometri de insula principală.

Apoi, în 2001, o expediție a reușit să descopere 24 de exemplare vii. Pentru reproducere, două perechi au fost transferate la Grădina Zoologică din Melbourne.

În 2012 existau deja 9.000 de indivizi pregătiți pentru reintroducerea pe insulă, odată ce s-a confirmat că Dryococelus de pe insulă era aceeași specie cu a insectei-băț de pe Insula Lordului Howe.

Din registrul fosilelor, Celacant a fost considerat un ordin preistoric al peștilor cu schelet osos, o ramură laterală extinsă a liniei vertebratelor, care a populat mările în timpul Cretaceului, până când a dispărut, acum 65 de milioane ani, odată cu dinozaurii.

Dar, în 1938, curatorul Muzeului de Istorie Naturală din Africa de Sud, Marjorie Courtneay Latimer, a descoperit exemplare de Celacant printre peștii capturați de un pescar local.

Specia a fost botezată Latimeria chalumnae și, deși era un gen diferit de cel al fosilelor cunoscute, făcea parte din ordinul Celacant.

Dar surprizele nu s-au terminat aici. În 1997, noi exemplare au fost capturate în largul coastei Insulei Sulawesi, în apele Indoneziei, departe de Oceanul Indian și Insulele Comore, unde realizase captura pescarul sud-african.

Analiza genetică a arătat că erau două subspecii diferite care s-au despărțit și diferențiat cu milioane de ani în urmă. Așadar, există în prezent două soiuri ale acestei fosile vii: prima, din vestul Oceanului Indian, și cea mai recentă, Celacant de Indonezia (Latimeria menadoensis).

A existat o perioadă în care petrelul Bermudelor (Pterodroma cahow) se găsea în efective atât de mari pe această insulă a Atlanticului de Nord, încât primii navigatori europeni care au ajuns la ea, la sfârșitul secolului al XVI-lea, au botezat-o „insula demonilor”, ocolind-o de frica strigătelor puternice de împerechere ale acestor păsări marine.

Cu toate acestea, exploratorii au descoperit curând că sursele sunetelor erau, de fapt, bune de mâncat, ușor de vânat și cu ouăle la îndemână, cuibărind la nivelul solului. Au descoperit acest lucru și animalele domestice pe care oamenii le-au introdus pe insulă.

Astfel, în jurul anului 1620, petrelul Bermudelor era deja considerat dispărut, un statut pe care l-a păstrat până în 1951, când o colonie mică, formată din 18 perechi, a fost descoperită răspândită pe patru insule stâncoase vecine, pe suprafața de numai un hectar.

De atunci, eforturile de recuperare a petrelului au fost un adevărat test de supraviețuire. Biologii au fost nevoiți să înfrunte obstacole deosebite, de la uragane și tsunami, care au devastat insulele, până la poluarea luminoasă de la o bază NASA, care afecta ritualurile de împerechere nocturnă.

În ciuda acestui fapt, populația de petrel a crescut de la 18 indivizi la mai mult de 90 de perechi în doar trei generații.

Almiqui sau solenodonul cubanez (Solenodon cubanus) este un mamifer mic și primitiv caracterizat printr-un bot alungit, ca o trompă, și prin producerea unei salive otrăvitoare, ceva foarte neobișnuit la mamifere. Cu acest venin poate ucide mici șopârle, broaște, păsări sau chiar rozătoare.

Se crede că, până în 1492, populația de almiqui prospera, dar odată cu sosirea cuceritorilor spanioli și introducerea șobolanilor și a animalelor domestice, efectivele au scăzut rapid.

În 1861, solenodonul cubanez a fost clasificat științific de către naturalistul german Wilhem Peters. Din 1890 până în anii ’70 nu au mai fost identificate alte exemplare.

Iar când oamenii de știință se resemnaseră cu gândul dispariției solenodonului, în 1974 și 1975 au fost prinse trei exemplare noi.

Apoi, animalul a dispărut din nou. În 2003, când iarăși fusese consemnată dispariția sa, un agricultor cubanez a prins un nou exemplar.

În prezent, se crede că o populație mică de solenodoni reușește să supraviețuiască în regiunea de est a insulei, în desișurile din Sierra de Cristal și ale Parcului Național Alejandro de Humboldt.

Istoria păsării takahe (Porphyrio hochstetteri) ar fi putut fi cea a altor păsări tipice faunei din Noua Zeelandă, cum ar fi moa.

Se crede că strămoșii lor au zburat în Noua Zeelandă din Australia în urmă cu milioane de ani. Instalate în noul teritoriu și în absența prădătorilor naturali, acestea au crescut în dimensiuni, pierzând capacitatea de a zbura.

Aceste împrejurări trebuie să fi însemnat condamnarea sa la moarte, întrucât pasărea takahe a devenit o sursă de hrană pe cât de accesibilă, pe atât de gustoasă, odată cu sosirea exploratorilor polinezieni și, din secolul XVIII, a coloniștilor europeni și a animalelor lor „importate”: șobolani, pisici, câini, porci, oi și cerbi…

Acest lucru a provocat o scădere drastică a populației de takahe, iar în 1898 specia a fost declarată dispărută.

Cu toate acestea, în 1948 a fost organizată o expediție în Munții Murchison care a dus la redescoperirea păsărilor takahe în vecinătatea izolatului lac Te Anau.

De atunci, eforturile de recuperare au dat roade și în prezent există aproximativ 300 de exemplare.