Canibalismul este un act profund respingător în țările civilizate, privit deopotrivă cu repulsie și fascinație. Cazurile de canibalism au fost mereu un subiect tabu, iar cei care se angajează în astfel de practici sunt considerați niște monștri.

Deși canibalismul voluntar este extrem de rar și cauzat, de obicei, de tulburări psihice grave ori este practicat din considerente religioase sau culturale (în India și în Papua Noua Guinee, spre exemplu), de-a lungul istoriei au existat cazuri în care foamea a împins oamenii spre acest gest extrem.

Iată cinci cazuri revelatoare.

Oamenii au fost mereu curioși și au pornit cu mult curaj în explorarea teritoriilor necunoscute. Dar unele expediții nu au avut un sfârșit prea fericit pentru exploratori.

În 1881, locotenentul Adolphus Greely a pornit într-o expediție la Polul Nord. Scopul expediției era înființarea unei stații de cercetare meteorologică, ceea ce s-a și întâmplat.

Echipa a înființat stația de cercetare Fort Conger și a început să strângă date. În primul an, cercetările au mers conform planului, dar apoi condițiile au început să se deterioreze.

Din cauza vremii nefavorabile, echipa a rămas cu foarte puține provizii, după încercarea eșuată de aprovizionare din 1882. O altă tentativă a avut loc în 1883, dar și aceasta a fost fără succes.

Văzând că mâncarea era pe terminate, locotenentul Greely a decis să mute tabăra expediției la Cape Sabine, un loc unde puteau ajunge navele de aprovizionare.

Acolo, Greely spera să găsească provizii care să le permită să supraviețuiască. Ajunși la Cape Sabine în 1883, Greely și oamenii lui au descoperit că mâncarea găsită le ajungea doar pentru câteva săptămâni.

Pe măsură ce hrana se împuțina, membrii expediției au început să se îmbolnăvească și să moară pe capete. Conflictele n-au întârziat să apară, iar atmosfera era extrem de tensionată.

Grupul a stat complet izolat până pe 22 iunie 1884: când au sosit echipajele de salvare, doar 6 din cei 25 de membri ai expediției mai trăiau. Cei șase au fost primiți acasă ca niște eroi, dar în curând asupra lor au început să planeze acuzații de canibalism.

Deși cazurile de canibalism n-au fost niciodată confirmate oficial, presa vremii scria că rămășițele celor morți, aduse înapoi în America, nu erau decât niște oase bine curățate de orice urmă de carne.

În 1884, Jack Want, un politician australian, a cumpărat un iaht din Anglia și a recrutat patru marinari pentru a-l transporta în Australia.

Want i-a angajat pe Tom Dudley (32 de ani), Edwin Stephens (37 de ani), Ned Brooks (27 de ani) și pe Parker, un adolescent din Itchen Ferry Village.

După 47 de zile de călătorie, pe când se afla în sudul Oceanului Atlantic, echipajul a prins vreme rea. Lovit de valuri uriașe, iahtul s-a scufundat în câteva minute, dar oamenii au apucat să lanseze o barcă de salvare.

Aveau cu ei doar o sticlă cu apă și câteva conserve de carne, care nu aveau să le ajungă prea mult. Aflați la peste 2.500 de kilometri de țărm, fără apă și fără mâncare, naufragiații se luptau cu arsurile solare, malnutriția și deshidratarea.

Au supraviețuit peste o săptămână cu carnea unei broaște țestoase pescuite din ocean și cu apă de ploaie. Dar oamenii erau tot mai disperați, îngroziți de perspectiva că vor muri.

Apoi, Dudley a venit cu o propunere bizară: să tragă la sorți cine va muri pentru a-i salva pe ceilalți. Ceilalți au fost șocați de propunerea lui Dudley, pe care n-au acceptat-o.

În a 21-a zi, adolescentul Parker, slăbit și delirând, s-a îmbolnăvit grav. Dudley a profitat de ocazie și l-a convins pe Stephens că băiatul trebuia sacrificat, pentru că oricum avea să moară.

Stephens s-a lăsat convins, iar cei doi l-au omorât pe tânăr, tăindu-i gâtul. Apoi, i-au băut sângele și s-au hrănit cu carnea lui.

Au pus la uscat carnea rămasă, iar capul și oasele le-au aruncat peste bord. Trei zile mai târziu, cei patru a fost găsiți și salvați de un vas german.

Ajunși acasă, supraviețuitorii n-au ascuns ce făcuseră. Dudley și Stephens au fost acuzați de crimă, iar Brooks a fost martorul acuzării.

Au fost găsiți vinovați și au fost condamnați la moarte, dar au fost grațiați după doar câteva săptămâni.

Asediul trupelor germane asupra Leningradului a durat 900 de zile, din septembrie 1941 până în ianuarie 1944. În tot acest timp, 800.000 de oameni (aproape o treime din populația orașului) mureau de foame.

Dimensiunile tragediei au fost mult timp ascunse de regimul comunist, dar după dezintegrarea URSS adevărul a început să iasă la iveală. În acea perioadă se murea pe capete și oamenii făceau orice pentru a supraviețui.

• Află mai multe despre drama de la Leningrad din articolul Savanții care au murit de foame în timp ce păzeau un depozit de mâncare

Nu mai exista morală, sentimentele dispăruseră de mult. Rămăseseră doar disperarea și dorința de a supraviețui. Jafurile și crimele erau la ordinea zilei, iar zvonurile cu privire la canibalism deveneau tot mai dese.

Din spitale dispăreau membre amputate, iar registrele NKVD arată că aproximativ 2.000 de oameni au fost arestați pentru canibalism. Majoritatea celor care recurgeau la canibalism se hrăneau cu carnea celor deja decedați, crimele fiind destul de rare.

Spre exemplu, din cele 300 de persoane arestate în aprilie 1942 pentru canibalism, doar 44 au fost ucigași. Marea majoritate (64%) a celor care au recurs la canibalism erau femei singure, mame cu copii mici care își ucideau bebelușii pentru a-și hrăni copiii mai mari.

Pe 13 octombrie 1972, echipa de rugby a liceului uruguayan Stella Maris se deplasa cu avionul spre Santiago de Chile, pentru a participa la un meci.

Din cauza condițiilor meteo nefavorabile, avionul în care se aflau sportivii s-a prăbușit în Munții Anzi, la granița dintre Chile și Argentina.

Timp de 11 zile, echipele de salvare au căutat zadarnic locul accidentului. Cum nu i-au găsit pe cei 45 de oameni care se îmbarcaseră, autoritățile i-au considerat decedați.

Ceea ce a urmat este o poveste cutremurătoare despre supraviețuire. Rămași singuri în sălbăticie, 16 membri ai echipei au rămas pe vârful muntelui timp de două luni, la peste 3.600 de metri altitudine.

Fără mâncare și fără a se putea încălzi, expuși în condiții de iarnă grea, cei 16 au fost nevoiți să mănânce carnea colegilor care decedaseră.

• Pe larg despre acest caz Prăbușiți în Anzi: „Ne-am mâncat prietenii ca să supraviețuim”

Grupul a reușit să supraviețuiască doar datorită canibalismului. Decizia de a recurge la canibalism nu a fost deloc ușoară, mai ales că cei decedați erau colegi și prieteni apropiați ai supraviețuitorilor.

În memoriile sale, „Miracol în Anzi”, Nando Parrado, unul dintre supraviețuitori, povestește:

„La altitudini mari, corpul are nevoie de foarte multe calorii. Efectiv muream de foame, fără speranța de a găsi hrană. Foamea a devenit atât de mare, încât am căutat iar și iar printre rămășițele avionului, sperând că vom găsi ceva de mâncare. Am încercat să mâncăm fâșii de piele sfâșiate din valize, deși știam că substanțele cu care au fost tratate ne vor face mai mult rău decât bine. Am sfâșiat șezuturile scaunelor, în speranța că vom găsi paie, dar n-am dat de nimic comestibil”, avea s-și amintească Nando Parrado.

Unul dintre cele mai celebre cazuri de canibalism din istorie s-a petrecut în expediția Donner. În mai 1846, un grup de coloniști, condus de George Donner și James Reed, a pornit înspre California cu o caravană de căruțe.

Din cauza unei serii de ghinioane și a condițiilor meteo nefavorabile, membrii expediției au fost nevoiți să-și petreacă iarna dintre 1846 și 1847 în zăpezile din Sierra Nevada.

Dintre cei 87 de membri, doar 48 au supraviețuit și au ajuns în California. Rămași fără hrană și amenințați de hipotermie, oamenii au recurs la canibalism.

Unele dintre cele mai clare dovezi în acest sens au fost furnizate chiar de supraviețuitori. În scrisori, jurnale sau interviuri, aceștia au declarat că au recurs la canibalism pentru a putea trece cu bine iarna și ca să nu-și lase oasele în sălbăticie.

„Doamna Murphy a spus ieri că ar trebui să începem să-l mâncăm pe Milton. Nu cred că a făcut-o încă; e îngrozitor”, povestește în jurnalul său unul dintre supraviețuitori, Patrick Breen.