Dacă la începuturile civilizației influența oamenilor asupra vieții animalelor era neînsemnată, odată cu dezvoltarea orașelor și a tehnologiilor impactul nostru asupra necuvântătoarelor a devenit tot mai apăsător. Unele specii au dispărut cu totul, altele au fost aproape exterminate, dar există și un grup select de viețuitoare care au reușit să se adapteze la acest ecosistem modificat de om.

Așadar, în acest articol îți prezentăm patru moduri bizare în care oamenii au influențat animalele de-a lungul timpului.

În secolul XIX, în timpul construirii metroului londonez, țânțarii i-au urmat pe muncitori în tunelurile subterane. Insectele au rămas în rețeaua de metrou, unde se hrăneau cu sângele rozătoarelor și al oamenilor care foloseau sistemul de transport.

Izolați în adâncurile pământului, pe diversele linii de metrou, țânțarii au ajuns să formeze populații distincte, care nu s-au amestecat între ele. Zeci de ani mai târziu, când au analizat ADN-ul insectelor, oamenii de știință au descoperit că țânțarii care trăiau în tunelurile liniilor Central, Victoria și Bakerloo erau diferiți din punct de vedere genetic.

Mai mult, țânțarii din rețeaua de metrou erau diferiți și de rudele lor de la suprafață, potrivit BBC. Din acest motiv, pentru a le deosebi, savanții au denumit insectele subterane Culex pipiens molestus.

Astăzi, biologii încă dezbat dacă diferențele genetice sunt suficiente pentru a clasifica țânțarii din rețeaua de metrou ca specie distinctă.

Până la mijlocul secolului XIX, aceste molii aveau aripile alb-gălbui cu pete negre. Însă, în timpul Revoluției industriale, cotarul mesteacănului a suferit o transformare surprinzătoare.

Aripile au devenit negre, pentru ca moliile să se poată camufla mai bine pe trunchiurile pline de funingine ale copacilor pe care se odihneau pe timp de zi. Apoi, în secolul XX, când funinginea din aer a dispărut, moliile cu aripi de culoare alb-gălbui au început să reapară.

Acest caz ilustrează cât de rapid se pot adapta animalele la mediul înconjurător.

La o fermă din statul american Utah există capre care au ADN de păianjen. Geneticianul Randy Lewis, de la Universitatea de Stat din Utah, a creat așa-zisele „capre-păianjen”, al căror lapte este folosit pentru a crea fibre artificiale ultrarezistente.

Lewis a creat prima capră-păianjen acum mai bine de 20 de ani, prin „lipirea” unei gene prezente la păianjeni în codul genetic al unei capre. Capra-păianjen arată ca orice altă capră, singura diferență fiind dată de faptul că laptele ei conține proteina din care este compusă pânza de păianjen.

Animalele sunt mulse normal, apoi din lichidul cremos sunt create fibrele ultrarezistente, care sunt de zece ori mai puternice decât oțelul și extrem de elastice. Fibrele ar putea avea numeroase întrebuințări, de la veste antiglonț sau fire de sutură pentru intervenții chirurgicale complexe până la cabluri de suspensie pentru poduri.

De asemenea, fibrele rezistă la temperaturi foarte ridicate, deci ar putea fi utilizate la construirea caroseriilor pentru mașini sau a aripilor pentru drone.

Cu câteva sute de ani în urmă, zona în care se află acum orașul New York era acoperită de păduri. În aceste păduri trăiau o multitudine de animale, inclusiv o rozătoare numită șoarecele cu picioare albe (Peromyscus leucopus).

În timp, metropola s-a dezvoltat, iar șoarecii s-au refugiat în parcurile orașului. Astăzi, mai multe grupuri izolate trăiesc în Central Park, Prospect Park și în alte parcuri mai mici din New York.

Surprinzător, fiecare populație de șoareci s-a adaptat la locul în care viețuiește. Spre exemplu, șoarecii din Central Park au o genă care îi ajută să proceseze alimentele grase (resturile de fast-food aruncate de oameni) și să neutralizeze toxinele prezente uneori în nucile mucegăite.