4 moduri surprinzătoare în care am influențat animalele

Dacă la începuturile civilizației influența oamenilor asupra vieții animalelor era neînsemnată, odată cu dezvoltarea orașelor și a tehnologiilor impactul nostru asupra necuvântătoarelor a devenit tot mai apăsător. Unele specii au dispărut cu totul, altele au fost aproape exterminate, dar există și un grup select de viețuitoare care au reușit să se adapteze la acest ecosistem modificat de om.

Așadar, în acest articol îți prezentăm patru moduri bizare în care oamenii au influențat animalele de-a lungul timpului.

1

Țânțarii de la metroul din Londra, o specie underground

Tantari metrou
Foto: Smithsonian Magazine

În secolul XIX, în timpul construirii metroului londonez, țânțarii i-au urmat pe muncitori în tunelurile subterane. Insectele au rămas în rețeaua de metrou, unde se hrăneau cu sângele rozătoarelor și al oamenilor care foloseau sistemul de transport.

Izolați în adâncurile pământului, pe diversele linii de metrou, țânțarii au ajuns să formeze populații distincte, care nu s-au amestecat între ele. Zeci de ani mai târziu, când au analizat ADN-ul insectelor, oamenii de știință au descoperit că țânțarii care trăiau în tunelurile liniilor Central, Victoria și Bakerloo erau diferiți din punct de vedere genetic.

Mai mult, țânțarii din rețeaua de metrou erau diferiți și de rudele lor de la suprafață, potrivit BBC. Din acest motiv, pentru a le deosebi, savanții au denumit insectele subterane Culex pipiens molestus.

Astăzi, biologii încă dezbat dacă diferențele genetice sunt suficiente pentru a clasifica țânțarii din rețeaua de metrou ca specie distinctă.

2

Cotarul mesteacănului și scurta lui relație cu funinginea

Cotarul mesteacanului
Foto: Arizona State University

Până la mijlocul secolului XIX, aceste molii aveau aripile alb-gălbui cu pete negre. Însă, în timpul Revoluției industriale, cotarul mesteacănului a suferit o transformare surprinzătoare.

Aripile au devenit negre, pentru ca moliile să se poată camufla mai bine pe trunchiurile pline de funingine ale copacilor pe care se odihneau pe timp de zi. Apoi, în secolul XX, când funinginea din aer a dispărut, moliile cu aripi de culoare alb-gălbui au început să reapară.

Acest caz ilustrează cât de rapid se pot adapta animalele la mediul înconjurător.

3

Caprele-păianjen, o combinație cum rar vezi

Capre paianjen
Randy Lewis alături de una dintre caprele-păianjen, Foto: BBC

La o fermă din statul american Utah există capre care au ADN de păianjen. Geneticianul Randy Lewis, de la Universitatea de Stat din Utah, a creat așa-zisele „capre-păianjen”, al căror lapte este folosit pentru a crea fibre artificiale ultrarezistente.

Lewis a creat prima capră-păianjen acum mai bine de 20 de ani, prin „lipirea” unei gene prezente la păianjeni în codul genetic al unei capre. Capra-păianjen arată ca orice altă capră, singura diferență fiind dată de faptul că laptele ei conține proteina din care este compusă pânza de păianjen.

Animalele sunt mulse normal, apoi din lichidul cremos sunt create fibrele ultrarezistente, care sunt de zece ori mai puternice decât oțelul și extrem de elastice. Fibrele ar putea avea numeroase întrebuințări, de la veste antiglonț sau fire de sutură pentru intervenții chirurgicale complexe până la cabluri de suspensie pentru poduri.

De asemenea, fibrele rezistă la temperaturi foarte ridicate, deci ar putea fi utilizate la construirea caroseriilor pentru mașini sau a aripilor pentru drone.

4

Șoarecii din New York, mari amatori de fast-food

Soareci New York
Foto: Gigazine

Cu câteva sute de ani în urmă, zona în care se află acum orașul New York era acoperită de păduri. În aceste păduri trăiau o multitudine de animale, inclusiv o rozătoare numită șoarecele cu picioare albe (Peromyscus leucopus).

În timp, metropola s-a dezvoltat, iar șoarecii s-au refugiat în parcurile orașului. Astăzi, mai multe grupuri izolate trăiesc în Central Park, Prospect Park și în alte parcuri mai mici din New York.

Surprinzător, fiecare populație de șoareci s-a adaptat la locul în care viețuiește. Spre exemplu, șoarecii din Central Park au o genă care îi ajută să proceseze alimentele grase (resturile de fast-food aruncate de oameni) și să neutralizeze toxinele prezente uneori în nucile mucegăite.

Ca să știi mai mult, citește „Enigmele științei”

După secole de salturi uriașe în domeniul științei – de la tiparniță la fisiunea nucleară -, ne punem întrebarea: A mai rămas ceva de descoperit și de cercetat și în secolul XXI? Știința ridică la fel de multe întrebări precum acelea la care a găsit deja răspunsuri. Toate intră în categoria „enigme ale științei”, care își așteaptă rezolvarea.

Și, cine știe, poate chiar unii dintre dumneavoastră, dragi cititori tineri, veți contribui, într-un fel sau altul, la dezlegarea lor.  Există cazuri celebre de mari oameni de știință – Faraday, Darwin, Einstein etc. – al căror drum în carieră le-a fost determinat de citirea, în adolescență, a unor modeste cărți de popularizare a științei.

Însă, de multe ori, dezlegarea unei enigme științifice duce la descoperirea alteia noi – și așa mai departe. Newton, unul din marile genii ale omenirii – cu modestie – a scris, la sfârșitul cărții sale „Principiile matematice ale filosofiei naturale”, tipărită în 1689, următoarele cuvinte:

„Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe țărmul mării și se distrează căutând din timp în timp pietricele colorate sau o scoică roșie, în timp ce marele «ocean al adevărului» se întinde necunoscut în fața mea”.

Deși între timp au fost făcute multe descoperiri științifice, „pietricelele colorate” nu s-au epuizat, oceanul adevărului vă așteaptă ! Tocmai de aceea, știința continuă să fie vie și atât de fascinantă. Pentru mai multe informații privind temele puse în discuție, cititorii sunt invitați să consulte bibliografia care a stat la baza documentării autorului, anexată la sfârșitul acestei cărți.

„Enigmele științei” se găsește cu reducere pe eMag sau pe Libris.


Articol interesant? Dă-l mai departe!

Citește în continuare

Alte articole interesante

Lasă un comentariu