Istoria luptei împotriva bolilor include acte de eroism ale multor medici, pacienți și voluntari. Cei care au căutat noi tratamente au avut nevoie de supradoze de curaj.

Contactele prelungite cu suferinzii de febră galbenă, malarie, gripă și alte boli erau adeseori mortale. Abia după ce Louis Pasteur și alții au identificat germenii și microbii, profesioniștii din domeniul medicinei au început să se spele pe mâini și să poarte haine de protecție.

Unii medici și cercetători s-au supus în mod deliberat unor riscuri mari în timp ce căutau cauzele bolilor și căile de vindecare a acestora. Alții s-au bazat pe curajul voluntarilor, care au acceptat să contracteze anumite boli.

Motivația lor era un amestec de altruism, curiozitate și, în unele cazuri, răsplată financiară. Iată trei oameni care, căutând noi tratamente sau substanțe chimice, și-au pus viața în pericol în beneficiul celorlalți.

Jesse Lazear a studiat la Universitatea John Hopkins și la Colegiul de Medici și Chirurgi al Universității Columbia. Și-a încheiat pregătirea de la Institutul Pasteur din Paris, apoi s-a întors în SUA, la Spitalul John Hopkins.

Acolo, a studiat malaria și febra galbenă din 1895 până în 1900. În acel ultim an a acceptat o misiune ca asistent chirurg pentru armata americană în Quemados, Cuba.

Repartizat Comisiei Americane privind Febra Galbenă, Lazear a ajuns în Cuba convins de lucrările prezentate anterior de Carlos Finlay, care afirma că țânțarii infectați transmiteau boala oamenilor.

În Cuba, Lazear a început să lucreze la demonstrarea acestei teorii, apelând la voluntari care acceptau să fie infectați. Potrivit notițelor lui Lazear, descoperite în 1947, tânărul chirurg (tată a doi copii) s-a lăsat în mod deliberat mușcat de un țânțar infectat.

La 8 septembrie 1900, Lazear i-a scris soției sale, exprimându-și încrederea în activitatea pe care o desfășura. Însă, doar 17 zile mai târziu, Lazear a murit de febră galbenă.

Familia era, totuși, acoperită din punct de vedere financiar; soția a reușit să încaseze polița de asigurare de viață.

Infecția lui Lazear a confirmat teoria lui Finlay, dar lucrările privind răspândirea febrei galbene au fost continuate de Walter Reed și de alții, pentru a elimina celelalte posibile surse ale bolii.

Marie Curie a dobândit faimă la nivel mondial pentru activitatea în domeniul radioactivității, fiind creditată cu inventarea acestui cuvânt.

A descoperit două elemente, radiul și poloniul, a fondat prestigioasele institute Curie la Varșovia și la Paris și a desfășurat studii care au condus la elaborarea primelor tratamente împotriva tumorilor și neoplasmelor cu ajutorul radiațiilor.

Valoarea contribuțiilor sale la știință și medicină este incalculabilă. Dar, în timpul Primului Război Mondial, Curie a luat niște decizii care au afectat în mod direct viața și sănătatea a aproximativ un milion de soldați francezi, britanici și americani.

Datorită observațiilor sale, medicii au înțeles că un rănit avea cu atât mai multe șanse, cu cât era operat mai repede, iar echipamentele cu raze X veneau în ajutorul chirurgilor.

Curie a elaborat cerințele pentru echipamentele mobile cu raze X, incluzând cele mai bune vehicule disponibile și instrucțiuni pentru utilizarea acestora.

De asemenea, a studiat radiologia și anatomia în timp ce achiziționa vehicule, mașini cu raze X și generatoare portabile necesare pentru a le alimenta. În acest timp, a efectuat mii de radiografii, pe măsură ce stațiile erau produse și instalate în spitalele de campanie.

Soldații botezaseră unitățile mobile „cutiile Curie”. Savanta a achiziționat 20 de unități mobile și peste 200 de stații de radiografie au ajuns să fie instalate în spitale în primul an de război.

Curie a supravegheat personal instalarea și testarea echipamentelor. Însă expunerea constantă la radiografii, precum și cercetările efectuate de-a lungul anilor asupra materialelor radioactive i-au declanșat anemia aplastică, boală care a ucis-o în 1934.

Carl Wilhelm Scheele provenea din regiunea germană Pomerania, unde ajunsese faimos în domeniile chimiei și farmaciei la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Reputația sa istorică a avut de suferit (de altfel, este supranumit „cel ghinionist”), deoarece a făcut mai multe descoperiri pentru care alții au primit creditul.

De exemplu, Scheele a descoperit oxigenul, dar Joseph Priestley a scris o lucrare despre descoperirea lui înainte ca Scheele să-și publice observațiile.

Același lucru s-a întâmplat și cu descoperirea clorului, a hidrogenului și a altor elemente, creditul fiind dat lui Humphrey Davy, din Anglia, și altor savanți contemporani.

Experimentele și cercetările lui Scheele l-au plasat într-o zonă de risc considerabil, date fiind natura materialelor examinate și metodele folosite.

Scheele nu avea un laborator foarte bine echipat în care să-și efectueze experimentele. A lucrat cu numeroase materiale la care expunerea îndelungată s-a dovedit periculoasă, inclusiv cu metale grele precum mercurul.

Experimentele sale au produs noi compuși chimici la fel de periculoși. În cursul activității sale, Scheele a inhalat gaze și a gustat substanțe noi, în conformitate cu standardele de cercetare de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Toate acestea au avut un efect devastator. Expunerea prelungită la plumb, mercur, arsen, clor și alte toxine a dus la moartea sa, în 1786. Avea doar 43 de ani.

Descoperirea clorului a permis altor oameni de știință și chimiști să dezvolte formule și tehnici care au permis, la rândul lor, în anii 1820, tratarea cu succes a cangrenei și a altor infecții cauzate de răni, cu zeci de ani înainte de opera lui Joseph Lister și a lui Louis Pasteur.