În timp ce unii consideră bătrânețea o perioadă de stabilitate, repaus fizic și pace spirituală, alții văd această etapă ca fiind apogeul vieții. De-a lungul istoriei, au existat bătrâni care au comis fapte eroice și au schimbat cursul civilizațiilor lor prin decizii simbolice.
Iată trei astfel de cazuri de oameni în vârstă care, chiar și cu limitările impuse de bătrânețe, au săvârșit fapte de neuitat și s-au remarcat prin actele lor de curaj:
1. Regele Agesilaus al II-lea al Spartei (442-358 î.e.n.)
Unul dintre cei mai bătrâni regi din istoria Spartei, Agesilaus al II-lea și-a încheiat viața ca mercenar în Egipt, unde, când avea deja 80 de ani, a condus oameni în luptă.
În ciuda faptului că a fost un eșec în diplomație, monarhul era considerat un mare strateg și s-a remarcat prin intenții agresive, fiind la originea uneia dintre cele mai feroce armate din Antichitate.
Războinic energic, Agesilaus al II-lea a urcat pe tron la scurt timp după victoria din Bătălia din Peloponez și a purtat războaie timp de zeci de ani împotriva vecinilor săi greci.
În ciuda acestui fapt, nu a reușit să stăpânească ascensiunea Tebei și a acționat ca unul dintre cei mai importanți mercenari ai vremii din cauza lipsei de resurse financiare pentru a susține luptele.
Din cauza apariției a nenumărați rivali, a murit în cele din urmă în timp ce se întorcea în Sparta, la vârsta de 84 de ani.
2. Împăratul Vespasian al Romei (anii 9-79)
Botezat Titus Flavius Vespasian, membru al clasei senatoriale, împăratul roman s-a ridicat de la originile sale umile pentru a întemeia Dinastia Flavia, care a condus imperiul timp de trei decenii.
Și-a început cariera politică în calitate de tribun militar – „funcționar” – și a urcat constant în rang în anii următori, dând dovadă de o strălucire excepțională la comanda unei legiuni romane și câștigând stima marilor puternici ai vremii.
Vespasian și-a anunțat retragerea după neînțelegeri cu familia lui Claudius și s-a ocupat de reprimarea rebeliunii evreiești în anul 67.
În aprilie 69, în anul cunoscut drept „Anul celor trei împărați”, s-a declarat împărat, după un conflict intens la Roma, și a asigurat o guvernare de succes, cu stabilitate socială și militară și un amplu program de lucrări publice.
A murit în anul 79 și a marcat o moștenire curioasă pentru împărații romani. Acest lucru se datorează faptului că, începând cu Iulius Cezar, liderii de bună reputație au fost divinizați după moarte.
În ultimele sale momente de viață, Vespasian a avut puterea să glumească: „Cred că urmează să devin un zeu…”
3. Gebhard Leberecht von Blucher al Prusiei (1742-1819)
Responsabil de salvarea ducelui de Wellington în Bătălia de la Waterloo, din 1815, mareșalul Gebhard Leberecht von Blucher, poreclit Vorwarts („Înainte”) pentru stilul său agresiv, a fost unul dintre cele mai marcante nume ale imperialismului napoleonian.
De-a dreptul nebun, comandantul militar german credea că rămăsese însărcinat cu un francez și urma să nască un pui de elefant, judeca pământul ca fiind lavă, își ținea întotdeauna picioarele deasupra solului atunci când stătea așezat și chiar se lupta în public cu aerul – de fapt, „o fantomă răzbunătoare a unui ofițer mort”.
În tinerețe, Blucher a intrat în armata prusacă, fiind un soldat promițător. Extrem de capabil, a devenit în scurt timp un mare luptător.
De-a lungul vieții, a amenințat un preot cu execuția, a demisionat din armată din dispreț față de colegii săi și a fost împiedicat să se întoarcă de către Frederic cel Mare.
În cele din urmă, a fost reacceptat, după moartea monarhului. În ciuda nebuniilor sale, eficacitatea lui Blucher ca general a fost cât se poate de reală.
La vârsta de 71 de ani, comandantul a jucat un rol-cheie la conducerea unei armate (formată din germani și ruși) în înfrângerea lui Napoleon în Bătălia de la Leipzig, cea mai mare din timpul Războaielor Napoleoniene.
Doi ani mai târziu, într-un alt conflict, a supraviețuit unei situații considerate „de moarte sigură”, din care a ieșit cu renumele și mai mare. Când a murit, Vorwarts era deja considerat erou național.
