În Evul Mediu, tortura și execuțiile publice erau la ordinea zilei, fiind privite ca o formă de pedeapsă acceptabilă din punct de vedere social.

În funcție de natura și gravitatea crimelor de care se făceau vinovați, osândiții aveau de suferit chinuri de intensitate variabilă și erau supuși la diferite metode de execuție.

În mod obișnuit, tortura era folosită ca modalitate de a extrage informații și dovezi, iar execuția publică servea drept avertisment pentru cei care ar fi putut comite fărădelegi în viitor.

La execuții participau mulțimi mari de oameni, care îi mai și batjocoreau pe condamnați. Iată câteva dintre cele mai brutale metode de execuție din Evul Mediu (unele erau foarte comune):

Văzută astăzi ca o barbarie, decapitarea era considerată una dintre cele mai onorabile și mai puțin dureroase metode de execuție din Evul Mediu.

Dacă securea era suficient de ascuțită, condamnatul putea fi decapitat dintr-o singură lovitură, iar moartea era instantanee. Din acest motiv, decapitarea era rezervată nobililor, cavalerilor, regilor și reginelor.

Aceasta era, probabil, cea metoda de execuție cea mai brutală. Era rezervată celor ce se făceau vinovați de înaltă trădare. Vinovatul era spânzurat și coborât din laț încă viu, când doar câteva secunde îl mai despărțeau de moarte.

Apoi, era eviscerat, iar organele îi erau aruncate în foc – ideea era să rămână în viață cât mai mult timp. După ce murea, condamnatul era tăiat în patru bucăți, care erau trimise în patru părți diferite ale orașului, drept avertisment public.

Arderea pe rug era o altă metodă comună de execuție, rezervată îndeosebi ereticilor și vrăjitoarelor. Legat de un stâlp de lemn și înconjurat de crengi, condamnatul ardea de viu încetul cu încetul.

Folosită ca tortură și metodă de execuție, zdrobirea implica fixarea capului condamnatului într-un dispozitiv care îi strivea încet capul, presând din partea de sus și din laterale.

În cele din urmă, ochii ieșeau din orbite, craniul se crăpa și gâtul se rupea.

Fierberea era de obicei rezervată otrăvitorilor și falsificatorilor de bani. Victima era aruncată într-un cazan cu apă fiartă sau ulei încins, unde fierbea încet, până când murea.

Cunoscută mai ales pe meleagurile noastre, această metodă – care l-a făcut celebru pe Vlad Țepeș, chiar dacă nu el a inventat-o – implica înfigerea victimei într-un obiect mare și ascuțit, cum ar fi o suliță de metal sau un stâlp.

Chiar și la vremea la care era folosită, tragerea în țeapă era considerată una dintre cele mai șocante metode de execuție publică. Iată cum se desfășura acest supliciu (descrierea este preluată din cartea „De la Vlad Țepeș la Dracula Vampirul”, de Neagu Djuvara, disponibilă aici):

Se pregătea un țăruș mare, mai lung decât statura unui om, care se fixa în pământ, vârful fiind ascuțit ca un cui și uns cu seu, ca să alunece. Omul putea fi înfipt în acea țeapă prin mijloc – burtă sau spinare, capul și membrele atârnând spre pământ -, dar era riscul de a străpunge un organ vital, și omul murea prea repede! Așadar, în metoda cea mai răspândită la călăii lui Țe­peş, victimei culcate la pământ, cu brațele legate la spate, i se înfigea țeapa prin fund, trăgând apoi de amândouă picioarele legate cu frânghii la glezne. Pe când nefericitul urla de durere și se zvârcolea, se trăgea de frânghii și se bătea și cu un ciocan de lemn în celălalt capăt al țepei, încet-încet, cu băgare de seamă, pentru a nu străpun­ge cele două organe de care se știa că provoacă moartea imediată: ficatul și inima. Și se scotea astfel vârful țepei prin gură sau, de cele mai multe ori, prin gât, între cap și umăr. Omul stătea astfel răs­tignit, în chinuri cumplite, dar cu organele vitale funcționând. Murea cu încetul de suferință, de sete, de foame şi -vai! – de atacul corbilor care veneau, stoluri-stoluri, să-i mănânce ochii, limba, trupul întreg.

În cartea pe care i-a dedicat-o lui Vlad Tepeș, Djuvara vorbește pe larg despre acest obicei. Istoricul român arată că documentele au scos la iveală că metoda fusese folosită cu mult înaintea lui Vlad și are o proveniență germanică, nu turcească sau asiatică, așa cum se credea.

Una dintre cele mai cunoscute metode de execuție, spânzurarea era larg răspândită în Evul Mediu. Condamnații erau spânzurați din diferite motive și printre cei care atârnau în laț se numărau atât hoți mărunți, cât și nobili.

Când victima era spânzurată pe un eșafod prevăzut cu trapă, gâtul se rupea imediat și moartea survenea rapid. Însă atunci când victima era spânzurată în mod obișnuit, puteau să treacă minute întregi până când murea.

În cadrul acestei metode, oasele erau rupte treptat, în timp ce victima era legată de o roată și apoi lăsată acolo să moară. Era o metodă foarte dureroasă și puteau trece zile întregi până când condamnatul își dădea duhul.

Denumirea metodei spune totul. Victima era atârnată cu capul în jos și apoi tăiată în două cu un fierăstrău. Dacă era tăiată până la capăt, victima murea.

Însă, adeseori, condamnatul era tăiat numai până la stomac și lăsat să moară încet, ceea ce putea să dureze câteva zile.

Dăinuind din vremuri biblice, crucificarea era încă folosită în Europa medievală. Metoda implica țintuirea mâinilor și picioarelor pe cruce folosind cuie, după care victima era lăsată să moară.

Era o metodă foarte dureroasă și putea dura mai multe zile sau chiar o săptămână până când victima murea. Crucificarea încă se mai practică în Arabia Saudită, dar de obicei condamnatul este deja mort atunci când este țintuit pe cruce.