10 lucruri mai puțin cunoscute din istoria sclaviei

Se știe despre sclavie că a existat dinaintea istoriei scrise în aproape fiecare cultură și civilizație. A început acum aproximativ 11.000 de ani, în timpul Neoliticului, după inventarea agriculturii.

În cel mai strict sens, sclavia poate fi definită ca o situație în care unii oameni dețin persoane, asupra cărora se aplică aceleași reguli ca în cazul oricărei alte forme de proprietate. De-a lungul istoriei omenirii, zeci de milioane de oameni au suferit din cauza nepăsării față de drepturile, viețile și sentimentele lor.

Deși a fost abolită în cele mai multe părți ale lumii, sclavia continuă să fie o mare problemă. Atât copii, cât și adulți sunt victimele muncii forțate și sunt obligați să lucreze ca sclavi.

Iată câteva lucruri inedite și mai puțin cunoscute despre sclavie, așa cum a fost practicată de-a lungul istoriei și cum arată în prezent.

Născut în Angola, Anthony Johnson a fost mai întâi vândut negustorilor arabi. Apoi, a fost vândut în sclavie unui negustor care lucra pentru Compania Virginia.

A ajuns în Virginia în 1621 și a fost din nou vândut unui alb, care deținea o plantație de tutun. În 1635, el și soția sa, Mary, au devenit liberi după ce și-au terminat anii de sclavie din contract.

Li s-a dat o parcelă mare de pământ arabil. Câțiva ani mai târziu, în 1651, Johnson a cumpărat 100 de hectare de pământ, după care a achiziționat contractele a cinci servitori, patru albi și un negru.

În 1657, vecinul alb al lui Johnson a falsificat o scrisoare prin care acesta recunoștea o datorie. Fiind analfabet, Johnson a fost obligat să-i cedeze vecinului 40 de hectare din pământul său.

În anii 1660, Johnson s-a mutat cu familia în comitatul Somerset, din statul Maryland. Acolo, a închiriat 120 de hectare de teren, pe care le-a transformat într-o plantație de tutun profitabilă.

În anii 1850, sclavii care aveau gânduri de libertate erau considerați suferinzi de o boală mintală numită drapetomanie. Tratamentul prescris era biciuirea sau tăierea degetelor mari de la picioare, ceea ce făcea fuga imposibilă.

Drapetomania a fost propusă ca ipoteză în 1851 de către doctorul american Samuel Cartwright, în cadrul unei cuvântări în fața Asociației Medicilor din Louisiana.

A descris drapetomania ca fiind „ceva necunoscut autorităților noastre medicale, deși simptomul său definitoriu, fuga de muncă, este foarte bine cunoscut plantatorilor și supraveghetorilor noștri”. A spus că drapetomania era consecința faptului că stăpânii îi tratau pe cei din sclavie cu „prea multă familiaritate”.

Pentru sclavii care dădeau semne de supărare – un indiciu că voiau să fugă -, Cartwright prescria biciuitul ca măsură preventivă. De asemenea, el recomanda îndepărtarea degetelor mari de la picioare, pentru a face fuga imposibilă.

Opiniile lui au fost demolate între timp și sunt considerate ca fiind pseudoștiință și rasism. În 1856, renumitul arhitect Frederick Law Olmsted a observat într-un mod satiric că, deoarece sclavii albi simțeau și ei nevoia să fugă, boala trebuie să fi fost adusă în Africa de către negustorii europeni.

Este greșit să credem că sclavia aparține trecutului. În anii ’40, munca sclavilor a fost folosită pentru producerea rachetei balistice ghidate V-2. Asta, în timp ce se presupune că egiptenii au folosit forță de muncă plătită – și nu sclavi -, pentru a construi piramidele.

V-2 sau Vergeltungswaffe 2, „arma răzbunării 2” în germană, a fost prima rachetă balistică ghidată cu rază lungă de acțiune din lume. Racheta V-2 a fost, de asemena, primul obiect făcut de om care a călătorit în spațiu.

Aceasta a trecut de linia Karman, aflată la 100 de kilometri deasupra nivelului mării. Linia Karman este considerată granița dintre atmosfera Pământului și spațiul cosmic.

Deși a fost un proiect tehnologic modern, peste 12.000 de sclavi din lagărele de concentrare, inclusiv de la Auschwitz, au fost folosiți pentru producerea ei.

Pe de altă parte, pentru construcția piramidelor egiptene a fost folosită forța de muncă plătită, iar asta se întâmpla cu peste 4.000 de ani în urmă. Egiptologul Zahi Hawass spune că, dacă un muncitor murea în timpul construcției, acestuia i se făcea o înmormântare onorabilă în morminte de lângă piramidele sacre ale faraonilor.

În acest moment, aproximativ 46 de milioane de oameni din lumea întreagă sunt în sclavie, 18 milioane dintre ei doar în India. Sclavia contemporană include sclavia practicată încă în Irak și în Levant, sclavia datornicilor, servitorii care sunt obligați să muncească în captivitate, copiii-soldați, victimele traficului de carne vie și ale căsătoriilor forțate.

New Orleans, SUA, era singurul loc unde acest lucru nu era descurajat. Sute de sclavi se puteau aduna în fiecare duminică să facă negoț, să cânte și să danseze.

Originile jazzului datează de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Atunci, muzica folclorică africană și influențele culturale al Africii de Vest s-au amestecat cu muzica clasică europeană și americană.

Până la mijlocul secolului XIX, în New Orleans, la Place Congo sau Congo Square, erau organizate festivaluri care includeau dansuri africane pe ritmul tobelor. Până atunci, existase, de asemenea, o creștere a numărului de muzicieni negri.

Aceștia învățaseră să cânte la instrumente europene, precum vioara. Deoarece legile aplicabile negrilor scoteau în afara legii cântatul la tobe, muzica tradițională africană cântată la tobă nu a supraviețuit în America de Nord.

Abolirea sclaviei, în 1865, le-a dat afro-americanilor posibilitatea de a lucra în industria divertismentului. În timpul Prohibiției, negrii au lucrat și în baruri, iar acestea au fost vremurile în care s-a dezvoltat jazzul.

Comerțul cu sclavi practicat de arabi sau de musulmani a început din secolul VII și a continuat până în anii ’60, sub o formă sau alta. Legea islamică Sharia permitea sclavia, dar interzicea transformarea în sclavi a musulmanilor.

Inițial, au fost făcuți sclavi oameni care trăiau între frontierele lumii musulmane, Asia Centrală și Europa. Câteva secole mai târziu, non-musulmanii, majoritatea africani, erau luați în sclavie.

Potrivit estimărilor lui Olivier Petre-Grenouilleau, bazate pe cercetările lui Ralph Austen, 17 milioane de africani au fost luați sclavi de către arabi. O altă estimare, făcută de Robert Segal, situează numărul între 11.5 și 14 milioane.

Înainte de dezvoltarea comerțului cu sclavi din Atlantic, coloniștii europeni au luat în sclavie între 30.000 și 53.000 de băștinași americani, în principalele colonii de sclavi: Virgina și Carolina de Sud. În secolul XIX, sclavii negri au devenit mai numeroși.

În secolul XIX, după ce comerțul cu sclavi peste Oceanul Atlantic a luat amploare, sclavii negri au devenit mai numeroși. Treptat, amerindienii au fost îndepărtați de pe teritoriile lor. Un astfel de eveniment a fost Calea Lacrimilor.

Oamenii din tribul Cherokee și alte triburi au fost obligați să se mute spre vest, pe teritoriul de astăzi al statului Oklahoma. Triburile Cherokee, Chocktaw, Chickasaw, Creek și Seminole erau cunoscute drept „cele cinci triburi civilizate”.

Băștinașii făcuseră eforturi semnificative de a se adapta modelului european: mergeau la școală, se convertiseră la creștinism și chiar au deținut sclavi, pentru a evita să fie alungați.

Două dintre aceste triburi, Chickasaw și Choctaw, au continuat să dețină sclavi până în 1866. Acest lucru s-a întâmplat în ciuda faptului că celelalte triburi aboliseră sclavia după Războiul Civil.

În Brazilia, sclavia a început cu mult timp înainte de înființarea primei așezări portugheze, în 1532. Importul de sclavi africani a început la mijlocul secolului XVI, iar în secolele XVII și XVIII au fost luați în sclavie și indigenii.

Sclavii erau folosiți în special în industria zahărului, principalul produs de export al Braziliei între anii 1600 și 1650. Munca sclavilor era folosită la scară mare pentru creșterea economică a țării.

Pe durata comerțului transatlantic de sclavi, Brazilia a importat mai mulți sclavi decât orice altă țară. Se estimează că, din 1501 până în 1856, au fost aduși din Africa 4.9 milioane de sclavi.

În timpul Imperiului Otoman, existau niște pirați denumiți „pirații berberi”, care operau în Africa de Nord. Aceștia aveau bazele principale în porturile Sale, Rabat, Alger, Tunis și Tripoli.

Aceștia luatu europeni drept sclavi fie atacând vasele, fie atacând orașele de coastă ale Europei, din Italia până în Olanda.

Pirații berberi au ajuns și în nordul extrem, pe teritorii precum Islanda. În est, își concentrau operațiunile în Marea Mediterană. Principala țintă a acestor atacuri era procurarea de „materie primă” pentru comerțul otoman cu sclavi.

Cei capturați mai erau vânduți în sclavie și în nordul Africii și în Orientul Mijlociu. Potrivit estimărilor profesorului Robert Davis, de la Universitatea de Stat din Ohio, între 1 milion și 1.25 milioane de europeni au fost vânduți în Africa de Nord de acești negustori de sclavi.

Între 1936 și 1938, peste 2.300 de foști sclavi au fost intervievați de scriitori și jurnaliști. Mulți dintre ei fuseseră născuți în ultimii ani ai regimului de sclavie sau în timpul Războiului Civil.

Poveștile lor sunt mărturii de prima mână despre cum era sclavia în acele timpuri pe plantații, în orașe și în ferme. Printre acestea se numără 26 de interviuri audio.

Unul dintre cei intervievați a fost Fountain Hughes, nepotul lui Wormley Hughes și al Ursulei Hughes. Wormley Hughes și familia sa fuseseră în proprietatea fostului președinte Thomas Jefferson în momentul morții politicianului.