Teorie șocantă, după mai bine de trei secole: A fost Descartes asasinat?

Conform declaraţiilor oficiale ale Curţii regale suedeze din 1650, René Descartes a murit de pneumonie. Timp de mai bine de trei secole, niciunul dintre biografii săi nu a pus la îndoială acest verdict, însă în 1980 s-a lansat o teorie nouă şi surprinzătoare în privinţa morţii lui.

Cel care intră în vechea biserică Saint-Germain-des-Près din Cartierul Latin al Parisului şi se obişnuieşte cu semiobscuritatea interiorului, observă o placă de marmură neagră aflată în pardoseala unui mic paraclis lateral. Placa poartă inscripţia Renatius Cartesius, forma latină a numelui René Descartes.

Acolo se află rămăşiţele pământeşti ale celebrului filozof, matematician şi om de ştiinţă — născut la 31 martie 1596 în La Haye, un sat din regiunea Touraine, în inima Franţei, şi mort la 11 februarie 1650 la Curtea regală a Suediei, la Stockholm. Cauza morţii, aşa cum a fost anunţată şi acceptată la acea vreme: pneumonia, însă umbla zvonul că celebrul om de litere, oaspete al reginei Christina, fusese otrăvit.

Rene Descartes

Descartes a revoluționat gândirea umanității

Ca majoritatea Curţilor regale din acea vreme şi palatul Casei de Vasa era întotdeauna plin de zvonuri. Cel privitor la moartea oaspetelui francez a încetat greu, abia când regina Christina a dat ţării ei — şi întregii Europe — un nou subiect de discuţie, cu mult mai incitant. Mai mult, nimeni nu a putut identifica vreun suspect sau vreun motiv de asasinare a lui Descartes.

Şi astfel, cauza morţii anunţată oficial a fost cea care a intrat în manualele de istorie, iar biografii au notat, cu tristeţe, stingerea prematură a unei vieţi şi unei cariere strălucite, precum şi faptul că a murit într-un loc atât de îndepărtat.

Studiind „Cartea Lumii“

Descartes s-a născut într-o familie franceză provincială, tatăl său fiind avocat şi judecător. În copilărie, el punea o mulţime de întrebări, astfel că tatăl său îi spunea „micul filozof”. Ăn 1604, la opt ani, băiatul a fost trimis la o şcoală din La Flèche, unde a fost instruit de preoţi iezuiţi şi dat în grija părintelui Charlet, o rudă îndepărtată care avea să-i devină un „al doilea tată“.

În timpul celor zece ani petrecuţi la La Flèche, René a studiat vechii autori greci şi latini, a deprins arta scrierii în franceză şi latină deopotrivă, a studiat muzica şi arta dramatică. Crescând, el se îndreptă către ştiinţă, unde se familiarizează cu progresele recente din matematici şi astronomie. Descoperind erori şi contradicţii în ceea ce predau profesorii săi, el refuza să accepte că unele lucruri nu aveau explicație. După încă doi ani la Universitatea din Poitiers, şi-a luat diploma în drept în 1616.

Dar tânărul Descartes a refuzat să practice dreptul. Nesimțindu-se însă nici atras de viaţa omului de ştiinţă, a anunţat că vrea să acumuleze cunoştinţe prin călătorii şi observaţii, să studieze ceea ce el numea „Cartea Lumii“.

Visele profetice

Între 1618 și 1628, în timpul Războiului de 30 de ani, Descartes a umblat prin Europa, în serviciul uneia sau alteia dintre părţile beligerante. Ținându-se întotdeauna departe de prima linie, pentru el, cea mai profundă experienţă a acelui deceniu fusese cea din noaptea de 10 noiembrie 1619, la Ulm, în Germania.

Adâncit în meditaţie, Descartes a ajuns la ideea că întreaga cunoaştere poate fi cuprinsă într-o singură ştiinţă universală. În acea noapte, el avusese trei vise profetice. În primul, filozoful era schilod şi căuta adăpost într-o biserică; apoi a visat o furtună cumplită, iar în cel de-al treilea vis citea într-un text latin cuvintele Quid vitae sectabor iter? („Ce cale trebuie să urmez în viaţă?“). Visele, Descartes era convins, îl anunţau că misiunea sa în viaţă era să descopere şi să-şi însuşească ştiinţa universală.

Bust Descartes

Bustul lui Descartes din sala de lectură a Universităţii din La Flèche

Când nu călătorea, Descartes stătea la Paris, unde începuse să aibă reputaţia de gânditor profund şi imaginativ. La o întâlnire cu alţi cărturari, el a reuşit să-l combată pe cel care propunea o nouă filozofie prin argumente atât de precise încât păreau a fi dovezi matematice în sprijinul său.

Dar capitala franceză îl distrăgea de îndatorirea sa şi, în 1628, a plecat întâi în nordul Franţei, apoi în Olanda, unde avea să locuiască în următoarele două decenii. Acolo, el a avut o ciudată legătură personală cu o servitoare olandeză pe nume Helen, care i-a şi dăruit o fiică. Moartea copilei în 1640, la cinci ani, a fost o cruntă lovitură pentru Descartes.

Dar, în cea mai mare parte, viaţa sa în Olanda a fost dedicată studiului. Anii petrecuţi acolo au fost închinaţi lecturii, meditaţiei, corespondenţei cu alţi mari gânditori ai epocii şi, în cele din urmă, scrierii şi publicării operelor care i-au adus recunoaştere şi l-au consacrat ca unul dintre filozofii influenţi din istorie.

„Cuget, deci exist”

În 1633, Descartes terminase prima versiune a unei scrieri cuprinzătoare care avea să fie intitulată Le Monde („Lumea“). S-a aflat însă că astronomul Galileo Galilei fusese condamnat de Biserica Catolică pentru că susţinuse că Pământul se învârteşte în jurul Soarelui, o poziţie pe care şi Descartes o adoptase.

Discurs asupra metodei

„Discursul” lui Descartes a fost inclus pe lista cărților interzise

El şi-a pus la o parte manuscrisul şi în următorii trei ani a scris cartea care îi definea metoda ştiinţifică într-un mod care, spera el, va fi acceptat de teologii Bisericii. Într-o vreme când majoritatea cărţilor de ştiinţă sau filozofie erau scrise în latină, Descartes şi-a publicat lucrarea în franceză, cu titlul Discours de la méthode („Discurs asupra metodei“). Cu toate acestea, fraza cu care el este cel mai adesea amintit ni s-a transmis în latină. Este dovada clară a puterii minţii: Cogito, ergo sum („Cuget, deci exist“).

Discursul lui Descartes, din 1637, ne-a dat patru reguli ale cercetării ştiinţifice: 1) nu accepta niciodată ca adevărat ceva ce nu poate fi văzut cu claritate ca fiind adevărat; 2) împarte dificultăţile în cât mai multe părţi posibil; 3) caută întâi soluţiile problemelor simple şi treci apoi, pas cu pas, la cele dificile; 4) verifică toate concluziile, pentru a fi sigur că nu ai omis nimic. Apoi, el a aplicat aceste metode în trei domenii: optica, în care a formulat legea refracţiei luminii; fenomenele atmosferice, pentru care a căutat o explicaţie ştiinţifică; şi matematica, în care a pus bazele geometriei analitice.

 

Discursul şi celelalte lucrări scrise în anii ’40 ai secolului al XVII-lea, care contraveneau ideologiei Busiericii Catolice, au fost incluse pe lista cărţilor interzise.

La curtea Reginei Suediei

Totodată, avea şi tot mai mulţi sprijinitori influenţi, printre care se număra regina Christina a Suediei, care a început să-i scrie după ce i-a citit lucrările. Christina moştenise tronul la moartea tatălui său, pe când avea doar şase ani. Țara era condusă de un regent, iar Christina era crescută la ţară, departe de Curte.

Regina Christina a Suediei

Regina Christina a Suediei

Încoronată la 18 ani, în 1644, Christina a început prin a face din Curtea sa un centru cultural al Europei de Nord, steaua pe acest firmament intelectual urmând a fi Descartes. Așadar, Descartes, în vârstă de 53 de ani, s-a îmbarcat în toamna lui 1649 pe o corabie şi a pornit spre Suedia. În următoarea perioadă, filosoful s-a ocupat de instruirea tinerei Christina, iar la 1 februarie 1650 a contractat o răceală care s-a transformat în pneumonie — cel puţin aşa s-a spus atunci. Zece zile mai târziu, murea.

Catolic într-o Suedie protestantă, Descartes a fost înmormântat într-un cimitir rezervat în mod normal pentru copiii nebotezaţi. Pe piatra funerară, ambasadorul francez a pus să se sape o inscripţie enigmatică: „Răspunsul lui la atacurile rivalilor a fost viaţa sa inocentă.“

Cine erau rivalii săi? Evident, ceilalţi curteni îl invidiau pe oaspetele francez pentru că acesta era în centrul atenţiei. Exista însă şi un motiv religios pentru a se dori eliminarea lui Descartes? În secret, regina protestantă începuse să încline către catolicism. Oare Descartes să o fi influenţat în aceste căutări? Dacă da, mulţi ar fi avut de ce să se teamă de influenţa exercitată de el asupra tinerei regine, şi ar fi avut, astfel, motive puternice să-i dorească moartea.

Plecarea reginei

Zvonurile despre moartea suspectă a lui Descartes n-au avut viaţă lungă, Suedia având probleme mai importante în acel an: conflictul Christinei cu parlamentul şi faptul că tânăra nu voia să se căsătorească și să aibă un moștenitor. În cele din urmă, ea l-a declarat moştenitor legal pe vărul său Carol. Celor apropiaţi, ea le-a mărturisit că nu se poate adapta la viaţa de regină, şi a început să facă aluzii la abdicare. Patru ani mai târziu, la 28 de ani, ea a scandalizat întreaga Europă abdicând, convertindu-se la catolicism şi plecând în Italia.

I s-a furat craniul

În cele din urmă, în 1666, rămăşiţele pământeşti ale lui Descartes au fost exhumate şi transportate la Paris, pentru a fi reînhumate în biserica Sainte-Genevieve-du-Mont. Deshumate din nou în timpul Revoluţiei Franceze din 1789, osemintele sale urmau a fi depuse la Pantheon, impunătoarea bazilică destinată marilor gânditori şi scriitori ai naţiunii. În cele din urmă, în 1819, sicriul lui Descartes a fost dus la Saint-Germain-des-Pres. Înainte de această ultimă reînhumare, sicriul a fost deschis, şi astfel s-a făcut o descoperire macabră: craniul lui Descartes lipsea.

Craniu Descartes

Craniul lui Descartes fusese furat și ascuns în Suedia

Ceva mai târziu, craniul a apărut la o licitaţie imobiliară din Suedia. Se pare că el fusese separat de trup când rămăşiţele pământeşti ale filozofului au fost deshumate prima dată, căci pe craniu s-a găsit inscripţia „Craniul lui Descartes, luat în posesie şi păstrat cu grijă de Israel Hanstrom în anul 1666, când trupul a fost transportat în Franţa, şi de atunci a fost ascuns în Suedia“. Oricine va fi fost acest Hanstrom, el considera, evident, că filozoful aparţinea măcar în parte ţării în care murise. Dar craniul a fost şi el redat Franţei; din 1878, fiind înregistrat în inventarul specimenelor anatomice de la Muzeul Omului din Paris.

Raport medical, după 330 de ani

În 1980, omul de ştiinţă german Eike Pies răsfoia corespondenţa strămoşului său din secolul al XVII-lea, Willem Piso, în arhivele Universităţii din Leiden, în Olanda. Printre hârtii a găsit relatarea morţii lui Descartes, consemnată cu 330 de ani în urmă de către un martor ocular. Era vorba despre scrisoarea medicului reginei Christina, Johann van Wullen, către Piso, un doctor renumit în acea vreme. Scrisoarea conținea o descriere detaliată a bolii fatale a lui Descartes.

Dorind să cunoască şi o altă opinie, Pies a tradus scrisoarea, omiţând numele, locurile şi datele, şi a prezentat-o unui medic criminalist. Verdictul: simptomele descrise în scrisoarea lui van Wullen sunt cele ale otrăvirii cu arsenic. Din cauza leziunilor de pe traiectul intestinal, otrăvirea cu arsenic provoacă greaţă şi dureri de stomac. Mucoasele se inflamează, vasele sangvine plesnesc şi sângele, amestecat cu sucul gastric, formează o masă neagră care este excretată prin intestine sau vomă. De regulă, aceste simptome nu sunt asociate cu pneumonia.

Cum se poate rezolva o crimă veche de trei sute de ani? Există şanse minime de a mai găsi vinovatul, şi nu se mai pune problema unui proces. Dar dovezi s-ar putea găsi, căci arsenicul se depune în oasele, unghiile şi părul victimei şi pot fi depistate mult după moarte. Oare rămăşiţele pământeşti ale lui Descartes ar trebui deshumate din nou? Mulţi se vor opune, în ideea că e puţin probabilă confirmarea unei crime care a avut loc cu mult timp în urmă. Cât despre găsirea unui vinovat — dacă într-adevăr a existat ceva necurat în moartea filozofului — şansele par să fie nule.

Sursa: Reader’s Digest

Ți-a plăcut? Spune ce crezi!