Spionaj și jocuri murdare la Casa Albă. Enigmele de la Watergate

O „spargere de gradul trei“ la complexul Watergate, niciodată explicată, paralizează guvernul SUA şi deschide o cutie a Pandorei plină cu secretele Casei Albe. Pentru prima dată în istoria Americii, un preşedinte este silit să demisioneze, iar cei mai apropiaţi consilieri ai săi sunt trimişi la închisoare.

La 17 iunie 1972, la ora două noaptea, cinci bărbaţi au fost surprinşi cotrobăind prin sediul Comitetului Democrat Naţional, situat în complexul Watergate din Washington. Având cu ei camere şi echipament electronic de supraveghere, au desfăcut panourile tavanului şi au umblat prin documentele partidului. S-a dovedit că toţi cei cinci aveau legături cu CIA. Au fost prinşi numai pentru că un agent de pază, care ştia că scosese banda de sigiliu de pe încuietoarea unei uşi, observase că e sigilată din nou. Dorind să nu dea de bănuit, unul dintre răufăcători pusese banda la loc.

Complexul Watergate

Problemele lui Nixon au început odată cu spargerea din Complexul Watergate

Richard Nixon, preşedintele republican de atunci, părea că va fi reales fără probleme, îndreptându-se spre o victorie uşoară în faţa candidatului democrat, senatorul George McGovern. Chiar şi atunci când s-a dovedit că unul dintre spărgători era James McCord, şeful securităţii de la Comitetul pentru Realegerea Preşedintelui (CRP), Nixon declara: „Casa Albă nu are nici un amestec.“ Lawrence F. O’Brien, preşedintele Partidului Democrat, califica însă raidul drept „un act flagrant de spionaj politic“, şi demara un proces de un milion de dolari împotriva CRP.

În acelaşi timp, cercetările duceau tot mai mult spre Casa Albă. Doi dintre participanţii la spargere erau în legătură cu E. Howard Hunt, cel desemnat în 1961 de CIA să conducă penibila tentativă de invadare a Cubei. Hunt devenise de curând consilier al lui Charles W. Colson, unul dintre principalii sfătuitori şi strategi politici ai lui Nixon. Chiar dacă FBI, Departamentul de Justiţie, Congresul şi reporterii cercetau atent toată povestea, preşedintele reuşea o uimitoare victorie la alegerile din noiembrie şi rămânea la Casa Albă.

Dar în timp ce Nixon şi echipa lui sărbătoreau, afacerea Watergate începea să devină obsesie naţională. Curând, preşedintele a trebuit să explice fiecare nouă întorsătură ciudată a afacerii. Să fi pus el şi oamenii lui sămânţa propriei distrugeri politice?

„Instalatori“ pentru siguranţa naţională

La 9 mai 1969, la numai câteva luni după ce îşi începuse primul mandat, Nixon s-a înfuriat că The New York Times dezvăluia că Statele Unite bombardau în secret bazele nord-vietnameze din Laos şi Cambodgia. S-a ordonat ca telefoanele presupuşilor informatori să fie ascultate.

Doi ani mai târziu, la 13 iunie 1971, acelaşi ziar a început să publice extrase din rapoartele confidenţiale ale Pentagonului privitoare la implicarea ţării în Vietnam. Era limpede că studiul ajunsese în mâna presei printr-o sursă din guvern, deoarece existau numai 15 exemplare. În cele din urmă, s-a stabilit că scurgerea de informaţii avusese loc prin intermediul lui Daniel Ellsberg, fost analist în cadrul Departamentului Apărării.

John Ehrlichman

Ehrlichman era unul din membrii grupului secret

Hotărât să împiedice ca scurgerea de informații despre discuţiile private din cadrul Administraţiei sale, Nixon i-a convocat pe doi dintre colaboratorii săi cei mai de încredere: H.R. Haldeman — şeful personalului de la Casa Albă — şi John D. Ehrlichman — consilierul pentru probleme interne. Soluţia propusă de ei a fost ca Egil Krogh, asistentul-şef al lui Ehrlichman, să constituie un grup secret care să „astupe scurgerile“.

Inevitabil, ei s-au autointitulat „instalatorii“. Grupului i s-au alăturat Hunt şi un fost procuror dintr-un orăşel, expert în arme, G. Gordon Liddy, dar prima lor misiune a eşuat. Sperând să-l poată compromite pe Ellsberg, ei au angajat cubanezi anticastrişti care să pătrundă în biroul psihoterapeutului acestuia, dar spărgătorii n-au fost în stare să găsească fişele de tratament.

Pregătiţi pentru ce e mai rău

În 1960, Nixon pierduse alegerile la limită în favoarea lui John F. Kennedy. În 1968, le câştigase la limită în faţa lui Hubert Humphrey. Experţii în sondaje relatau că spre sfârşitul campaniei opinia alegătorilor s-a schimbat atât de repede în defavoarea lui, încât dacă alegerile s-ar fi desfăşurat cu câteva zile mai târziu ar fi pierdut. Ca să-şi consolideze poziţia politică fragilă, Nixon a constituit CRP, organism menit să strângă milioanele de dolari necesare unei campanii impresionante de realegere în 1972. John Mitchell a demisionat din funcţia de ministru al justiţiei şi a devenit director; Liddy a fost angajat consilier financiar; McCord devenea şeful securităţii.

CRP a avut un succes răsunător, reuşind să strângă pentru viitoarea bătălie electorală fonduri uriaşe de la preşedinţii de corporaţii, dornici să fie în atenţia Casei Albe după alegeri. Deşi devenea clar că democraţii aveau să desemneze un candidat fără nici o şansă de victorie, câţiva responsabili din cadrul Comitetului au simţit nevoia unor măsuri de siguranţă mai deosebite.

Nu se ştie cu precizie nici până azi ce sperau să găsească hoţii la 17 iunie 1972 în sediul democrat. Să fi avut motive să creadă că partidul advers deţinea informaţii de natură să slăbească forţa campaniei lui Nixon? Să fi crezut că supraveghind birourile ar putea anticipa strategiile democraţilor? Ca o ironie, spargerea în sine s-a dovedit evenimentul cel mai păgubos pentru campanie, o bombă cu ceas care va exploda în lunile următoare.

Laţul începe să se strângă

Afacerea Watergate a trecut pentru o vreme în ultimele pagini ale ziarelor, dar Ehrlichman, Haldeman, Mitchell şi tânărul avocat John Dean, consilier special al preşedintelui, erau pe deplin conştienţi de potenţialul ei exploziv. Se străduiseră din răsputeri să cumpere tăcerea lui Hunt, Liddy şi a celor cinci spărgători. Tuturor li se promisese că vor fi amnistiaţi de preşedinte, dar McCord a mărturisit în martie 1973 că Dean şi Jeb Magruder, fost director adjunct al CRP, fuseseră la curent cu spargerea.

Cu numai o lună înainte, Senatul SUA iniţiase o anchetă asupra chestiunii, ale cărei audieri au fost televizate. A urmat o adevărată avalanşă de acuzaţii, contraacuzaţii, zvonuri şi ameninţări. În cele din urmă, Dean a acceptat să coopereze cu comisia senatorială, descriind o Casă Albă profund implicată în acoperirea scandalului Watergate. A declarat că Mitchell a fost silit să îşi asume responsabilitatea raidului ca să „scoată castanele din foc“; că Nixon ştia că Hunt ceruse 120.000 de dolari ca să nu vorbească despre activităţile sale; că Ehrlichman încercase să distrugă dovezile. Dean a mai dezvăluit şi că Haldeman a ordonat şi dat personal o mână de ajutor la înlăturarea şi distrugerea materialelor incriminatoare din arhivele Casei Albe.

John Dean

John Dean, în timpul audierilor

Dean era convins că preşedintele minţise publicul american cu privire la implicarea în acest caz. Cu calm şi stăpânire de sine, tânărul avocat l-a acuzat pe Nixon că ştiuse despre manevrele de acoperire cel puţin din data de 15 septembrie 1972. Preşedintele afirmase că aflase despre aceste acţiuni pe 21 martie 1973, cu mai bine de şase luni mai târziu, şi că ordonase imediat o anchetă pentru aflarea adevărului. De fapt, susţinea Dean, şeful lui ştia deja toată povestea şi acţionase în aşa fel încât să-şi salveze pielea.

Nixon l-a concediat pe Dean şi le-a cerut, cu părere de rău, vechilor consilieri Haldeman şi Ehrlichman să-şi dea demisia.

Presiuni uriașe

Anchetatorii Senatului au descoperit, din întâmplare, că Nixon instalase un dispozitiv de ascultare şi în Biroul Oval. Se presupunea că în arhivele din subsolul Casei Albe ar fi fost păstrate conversaţii înregistrate începând încă din primăvara lui 1971. Imediat, acuzatorul special desemnat de Ministerul Justiţiei, profesorul de drept de la Harvard, Archibald Cox, împreună cu judecătorul Sirica şi cu membrii comisiei Senatului au început demersurile pentru obţinerea dovezilor înregistrate. Invocând din nou prerogativele funcţiei, Nixon a refuzat să predea materialele şi a încercat să-l forţeze pe Cox — pe care îl numea „năpârcă fanatică“ — să se retragă. Cox, căruia guvernul îi promisese independenţă, a rezistat. Răspunsul lui Nixon nu s-a lăsat aşteptat: la 20 octombrie 1973, a ordonat destituirea lui.

Archibald Cox

Cox, primul procuror special din afacerea Watergate

Ca să nu fie silit să execute ordinul, ministrul Justiţiei, Eliot Richardson, a demisionat. Apoi a demisionat şi adjunctul lui. Deşi acţiunea fusese programată pentru sfârşitul de săptămână, ca să se poată evita reacţia opiniei publice, ea a provocat un uragan.

Benzile incriminatoare

Uimit, Nixon a dat înapoi. Totuşi, nu le-a furnizat anchetatorilor decât şapte din cele nouă benzi solicitate. Pe una dintre ele survenea brusc o pauză de optsprezece minute. Rose Mary Woods, credincioasa secretară a preşedintelui, a susţinut că ea ştersese porţiunea de bandă, sprijinindu-se din greşeală pe un buton de control. Totuşi, când a încercat să le arate reporterilor ce mişcare făcuse, nu a reuşit. Alte porţiuni care lipsesc de pe benzi au fost, în multe cazuri, reconstituite tehnic cu ajutorul specialiştilor.

Deja exista mult material incriminant care se auzea clar, fapt ce i-a determinat până şi pe avocaţii personali ai lui Nixon să considere că totul s-a terminat. Nixon fusese înregistrat discutând despre ştergerea urmelor la 23 iunie 1972, la numai şase zile după spargere şi mult înainte de data menţionată de John Dean.

În iulie 1974, Curtea Supremă a Statelor Unite stabilea în unanimitate că tribunalul are dreptul să asculte şi celelalte benzi. Comisia juridică a Camerei Reprezentanţilor, care declanşase procedura de punere sub acuzare, primise nouăsprezece benzi, dar a solicitat încă patruzeci şi două, conţinând convorbirile dintre iunie 1972 şi iunie 1973, emiţând prima citaţie trimisă vreodată unui preşedinte.

Casa Albă a dat în cele din urmă înregistrările, împreună cu 1.200 de pagini de transcriere a discuţiilor. Nixon a explicat că din cauza limbajului vulgar şi a unor chestiuni privind securitatea naţională, transcrierile benzilor nu erau exacte şi aveau omisiuni.

Biroul Oval

Nixon instalase microfoane chiar și în Biroul Oval

Când varianta exactă a discuţiilor a ajuns să fie cunoscută şi comparată cu transcrierile, credibilitatea prezidenţială s-a năruit. Comisia juridică, după audieri publice, a votat, la 30 iulie 1974, discutarea punerii sub acuzare în faţa plenului Camerei Reprezentanţilor, în baza a trei capete de acuzare: obstrucţionarea justiţiei, abuz de prerogative prezidenţiale şi tentativa de a împiedica procedura de punere sub acuzare. Alte două acuzaţii au fost respinse.

Demisia televizată

Pe 5 august, Nixon asigura public naţiunea că acţiunile sale în cazul Watergate nu justificau pasul extrem al demisiei. Dar realitatea nu a întârziat să-l contrazică. Unii dintre cei mai vechi prieteni şi susţinători politici ai lui Nixon, inclusiv senatorul republican cu vederi conservatoare Barry Goldwater, l-au avertizat că în Camera Reprezentanţilor tocmai începuse să fie pus sub acuzare. Numai demisia, credeau ei, l-ar fi putut scuti de spectacolul ruşinos al unui proces în faţa întregului Senat.

Demisie Richard Nixon

Nixon și-a anunțat demisia la televizor

Ca urmare, în noaptea de 9 august, Nixon a apărut la televiziune, anunţând că a doua zi la prânz îşi va înainta demisia. Departe de a se recunoaşte vinovat sau de a exprima vreun regret, el a explicat că decizia este rezultatul lipsei de susţinere politică în Congres.

Într-un rechizitoriu care avea să ducă la condamnarea şi arestarea multora dintre oamenii lui de încredere, inclusiv Mitchell, Haldeman şi Ehrlichman, preşedintele a fost calificat drept „complice neincriminabil“. Sarcina acuzării a revenit succesorului său, dar preşedintele Ford a proclamat amnistierea oricăror delicte împotriva Statelor Unite pe care le-ar fi comis Nixon în timpul mandatului prezidenţial.

Corectitudinea Ford îi adusese repede popularitate la Casa Albă, dar acest act a fost privit cu suspiciune de mulţi. Unii analişti susţin chiar că acest fapt a contribuit la înfrângerea lui de către Jimmy Carter în alegerile din 1976. Deşi Ford sperase că iertarea sa va închide subiectul definitiv şi pentru totdeauna, de fapt el a adăugat un nou capitol misterului. Oare Nixon demisionase numai după ce i se promisese amnistia? Nu există nici o dovadă că Ford ar fi încheiat o asemenea tranzacţie, dar Watergate a lăsat moştenire neîncrederea în înaltele oficialităţi publice.

Sursa: Reader’s Digest

Ți-a plăcut? Spune ce crezi!