Povestea lui Schliemann sau cum să nu renunți niciodată la visele tale

Născut sărac, a adunat patru mari averi. Fără multă şcoală, a învăţat singur şaptesprezece limbi. Dar adevăratul său triumf a venit târziu în viaţă, când le-a dovedit scepticilor din toată lumea că povestirile lui Homer despre Războiul Troian s-au bazat pe fapte.

Amintirile din copilărie ale lui Heinrich Schliemann sunt sumbre. Născut în 1822 din pă¬rinţi care se dispreţuiau reciproc, a crescut printre ţăranii superstiţioşi dintr-o obscură localitate germană de la frontiera cu Polonia. Mama sa a mu¬rit la altă naştere, când el avea nouă ani. Severul, egoistul şi nevoiaşul său tată, pastorul localităţii, a fost alungat din amvon din cauză că era afemeiat. La 14 ani, Heinrich a fost despărţit de Minna, pe care o iubea din copilărie, şi trimis să înceapă o ucenicie umilitoare ca băiat de prăvălie la un băcan.

Casa natala

Casa în care a crescut Schliemann

Totuşi, un episod din copilărie i-a rămas luminos în amintire. În serile aspre de iarnă, pastorul îşi încânta progeniturile spunându-le povestiri din Iliada, celebra epopee a războiului troian rămasă de la poetul grec Homer, care era orb. Copiii se înfiorau de cele ce auzeau despre faptele eroice ale lui Hector şi Ahile, despre intrigile zeilor şi despre frumuseţea Elenei, pentru care grecii au asediat cetatea Troiei.

Când Heinrich a împlinit şapte ani, tatăl său i-a dăruit o istorie ilustrată a lumii, iar băiatul a căutat imediat Grecia Antică. N-a uitat niciodată ce a văzut atunci, într-o gravură ce reprezenta Troia în flăcări, Enea — semănând leit cu pătimaşul pastor — îşi salva tatăl. Băiatul a dorit să afle mai mult despre gloria vechii Grecii.

Butoaiele care i-au schimbat viața

Convins că destinul i-a îndrumat paşii, la maturitate, Heinrich Schliemann credea că un bu¬toi plin cu cicoare l-a salvat de la corvoada veşnică în slujba băcanului. Când, după ce se opintise ca să ridice butoiul greu, a scuipat sânge, a părăsit ucenicia şi a plecat la Hamburg, unde o vreme a urmat un curs de contabilitate. Convins că America anului 1840 oferea posibilitatea realizării unor mari averi, şi-a vândut ceasul şi s-a îmbarcat pe un vapor pentru Venezuela.

Când o puternică furtună de decembrie a scufundat vasul şi el s-a trezit gol în apa îngheţată, încă un butoi providenţial şi-a făcut apariţia în viaţa lui Schliemann. A plutit ţinându-se de el ore în şir, până când a fost reperat şi urcat pe o plută improvizată împreună cu alţi treisprezece supravieţuitori. Grupul de nefericiţi a reuşit să ajungă pe coasta olandeză, descoperind acolo că doar bagajul lui Schliemann fusese împins de valuri pe plajă, intact, cu bunurile şi hârtiile lui în stare bună.

Heinrich Schliemann

Heinrich Schliemann părea să fie ferit de rele

A profitat de ocazie şi a găsit o slujbă de contabil la Amsterdam. Hotărând să nu cheltuiască nimic pe distracţii şi pe femei, trăia modest, folosindu-şi timpul liber pentru studiu şi antrenarea memoriei. În mai puţin de un an, stăpânea foarte bine olandeza, engleza, franceza, italiana şi portugheza. Datorită noilor cunoştinţe, a ajuns într-un post la o mare firmă de import-export.

După ce a învăţat singur rusa — ca să poată purta corespondenţă într-o limbă pe care nimeni altcineva nu o înţelegea — a fost răsplătit, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, cu funcţia de reprezentant-şef al companiei la Sankt Petersburg.

Întrucât câştiga mai mulţi bani decât şi-ar fi putut îngădui vreodată să viseze, putea, în fine, să-i scrie Minnei şi să o ceară de soţie. Dar tatăl fetei i-a răspuns că tocmai se măritase cu un fermier. Tânărul om de afaceri priceput şi cu un viitor extraor¬dinar a fost distrus de această veste.

Supraviețuitorul

În următorii ani, jelind pierderea Minnei, s-a cufundat în muncă, asemenea unui posedat care caută o cale de salvare. Când un frate mai mic, care fugise în California şi strânsese o mică avere, a murit, Schliemann a decis să preia moştenirea şi să o sporească. A plecat la New York, apoi în Panama — unde, pe vremea aceea, nu se putea ajunge decât cu catârii — o călătorie în care a avut de înfruntat aligatori, febră galbenă şi bande de tâlhari. Ajuns în California, a descoperit la Sacramento că partenerul fratelui său dispăruse cu moş¬tenire cu tot.

Spirit întreprinzător, Heinrich Schliemann a intrat în comerţul cu pulbere de aur. În nouă luni, a scăpat cu bine din catastrofalul incendiu din San Francisco, a avut două puternice accese de febră galbenă şi a reuşit să realizeze un profit de 400.000 de dolari. Poate pentru că americanii i s-au părut grosolani, iar femeile lor neatrăgătoare, a decis să se întoarcă în Rusia.

Schliemann tanar

Schliemann, în tinerețe

De data aceasta, traversarea istmului Panama putea să-i fie fatală. În timp ce el şi restul grupului îşi croiau drum sub o ploaie torenţială care nu se mai oprea, ghidul a dispărut. Au fost nevoiţi să vâneze şi să se hrănească doar cu carne crudă de iguane şi şerpi, şi unii au murit de dizenterie sau de febră. Pierduţi, înfometaţi, agresivi, tovarăşii de drum ai lui Schliemann deveniseră un pericol pentru el.

Stătea treaz noapte de noapte, cu pumnalul şi revolverul la îndemână, păzindu-şi lingourile de aur şi poliţele, chiar şi când durerea provocată de cangrena rănii de la un picior era aproape de nesuportat. Dar a supravieţuit.

O căsătorie nefericită

Întors în Sankt-Petersburg, a luat o hotărâre care avea să-i aducă alţi şaptesprezece ani de nefericire — căsătoria lipsită de dragoste cu Ekaterina Lişin. Chiar dacă el scria, în ajunul nunţii care a avut loc în octombrie 1852, că este „o femeie foarte bună, simplă, deşteaptă şi sensibilă“, Ekaterinei, de fapt, nici nu-i păsa de el, chiar îl dispreţuia, încât sărmanul bărbat îndrăgostit putea să-şi iasă din minţi.

În săptămânile de după noaptea nunţii, el şi-a găsit iarăşi refugiul în muncă, făcând o nouă avere din comerţul cu indigo. Chiar dacă nefericita pereche a avut trei copii, Schliemann nu trăia decât pentru afaceri, pentru speculaţii şi pentru riscurile pe care şi le asuma acolo unde alţii acţionau cu mare prudenţă.

Ekaterina Lisin

Căsătoria lui Schliemann cu Ekaternia Lișin a fost un dezastru

Şase zile pe săptămână muncea din greu, dar duminica studia temeinic limba greacă. „Sunt fermecat de limba asta“, mărturisea el plin de entuziasm. Depăşind cu succes criza financiară internaţională din 1857, Schliemann a descoperit pasiunea care îi lipsea în căsnicie în călătoriile pe care le făcea prin ţările la care visase — Grecia, Egipt, Palestina, India, China, Japonia.

Singur, derutat, mereu nesatisfăcut şi neîmplinit, Schliemann avea banii şi libertatea de a încerca o schimbare — să devină scriitor şi să se stabilească la o mică fermă, sau să devină student la Sorbona, în Paris. Într-una dintre călătoriile sale în Statele Unite, a aflat că în statul Indiana urma să intre în vigoare o nouă lege a divorţului — care i-ar fi oferit calea de scăpare din chingile căsniciei sale. Lansează, la Indianapolis, o afacere profitabilă cu amidon şi într-un an de zile devine cetăţean american.

Câmpiile miticei Troia

Schliemann continua să fie nemulţumit de viaţa sa. În vara anului 1868, a făcut o nouă încercare de a deveni arheolog, plecând în Ithaca şi organizând acolo o mică expediţie neprofesionistă menită să dezgroape cetatea eroului său, Ulise. A adunat tot felul de resturi străvechi, suficiente ca să fie convins că a dat peste dormitorul lui Ulise şi al credincioasei sale Penelopa.

Aşa cum avea să se întâmple adesea, entuziasmul l-a dus la concluzii pripite, cu care alţii nu erau de acord. A ajuns apoi pe câmpiile din jurul Constantinopolelui, unde tradiţia considera că s-ar găsi cetatea mitică a Troiei. Puţinii care credeau în existenţa cetăţii descrise de Homer o plasau de obicei într-un loc numit Bunarbaşi, la şaisprezece kilometri de Marea Egee. Bazându-se pe evenimentele din Iliada, Schliemann a preferat o colină numită Isarlîk, aflată mult mai aproape de ţărm. Cu încăpățânarea şi energia care îl caracterizau, a început să bombardeze guvernul turc cu cereri pentru permisiunea de a începe săpăturile.

În sfârşit, un suflet pereche!

Cu toate acestea, Schliemann nu era atât de ocupat încât să uite de problema vieţii sale — găsirea propriei Penelope. Întors la Indianapolis pentru a intenta divorţul de Ekaterina, a decis că trebuia să-şi ia o soţie grecoaică. I-a scris unui vechi prieten din Atena şi i-a cerut fotografiile tuturor femeilor tinere, frumoase, cunoscătoare a creaţiei lui Homer, lipsite de bani şi dispuse să-l iubească pe acela cu care s-ar căsători. Prietenul i-a propus-o pe Sofia Engastromenos, fiica de şaptesprezece ani a unui negustor de postavuri din Atena.

Sofia Schliemann

Alături de Sofia, Schliemann a fost în sfârșit fericit

La prima întâlnire, prezumtivul soţ a întrebat-o pe tânără dacă i-ar plăcea să plece într-o lungă călătorie, dacă ştia data la care împăratul Hadrian vizitase Atena Antică şi dacă poate să-i recite un pasaj din Homer, oricare. Fata a răspuns bine la toate întrebările, dar onestitatea ei era gata-gata să strice tot.

Când Schliemann a întrebat-o de ce-ar vrea să se mărite cu el, tânăra i-a răspuns: „Pentru că părinţii mi-au spus că eşti un om bogat.“ Magnatul finanţelor a stat bosumflat zile în şir, ca un adolescent, dar Sofia a rămas prin preajmă şi a reuşit să îşi dezvăluie marea sensibilitate şi inteligenţa nativă, calităţi care vor face ca această căsnicie să fie puternică, durabilă şi plină de afecţiune.

Primele săpături ale lui Schliemann la Isarlîk au fost un eşec. După ce căutătorii au săpat câteva şanţuri, proprietarii locali ai terenului i-au alungat, iar guvernul turc a continuat să rămână surd la cererile insistente de a permite continuarea săpăturilor.

Aur din epoca bronzului

În următorii ani, Schliemann nu a încetat să asalteze birocrația, dar a reluat și săpăturile, cu sau fără aprobare. Din când în când se retrăgea la Atena pentru a examina micile sale descoperiri. De cele mai multe ori, de fiecare dată când muncitorii înfigeau lopata în pământ, sub privirile avide ale Sofiei şi ale lui, nu ieşeau la iveală decât relicve minore.

Excavarea Troiei

Imagine din timpul lucrărilor de excavare a legendarului oraș al Troiei

A patra expediţie se dovedi a fi hotărâtoare. În 1873, Heinrich Schliemann a descoperit cele 10.000 de piese din aur care constituiau, credea el, comoara lui Priam, ultimul rege al Troiei. Fără să ţină cont de oficialii sau de paznicii turci, a transportat pe furiş remarcabilul tezaur în Grecia, unde numeroasele rude ale Sofiei au ascuns în casele lor de la ţară preţioasele pocaluri, diademe şi bijuterii. Schliemann a relatat totul într-o carte, afirmând în faţa scepticilor experţi academici că străvechea cetate descrisă de Homer a existat cu adevărat. Guvernul turc a fost, desigur, revoltat.

Aşa cum era de aşteptat, Heinrich Schliemann a rămas ferm pe poziţii, susţinând că salvase moştenirea Troiei din mâinile tâlharilor de paznici şi de birocraţi. În timp ce turcii intentau un proces într-un tribunal grecesc, Schliemann începea entuziast alte săpături, pentru că nutrea de mult convingerea că opiniile academice despre localizarea mormintelor regale de la Micene erau greşite.

Masca lui Agamemnon

Masca lui Agamemnon a fost descoperită de Schliemann în 1876 la Micene

Această importantă cetate, ridicată pe culmea unui deal, fusese condusă de Agamemnon, cumnatul Elenei. Savanţii credeau că toate mormintele importante ar trebui să fie dincolo de zidurile exterioare ale cetăţii, dar intuiţia lui Schliemann indica un loc lângă zidurile interioare, nu departe de celebra Poartă a Leilor. A dovedit în mod spectaculos că avea dreptate. Sub supravegherea atentă a autorităţilor greceşti, el şi Sofia au descoperit morminte care conţineau minunate obiecte funerare din aur, inclusiv măşti mortuare.

Lauri în anii amurgului

Ultimii zece ani din viaţă, Schliemann i-a trăit mulţumit, alături de Sofia şi copiii lor, într-o casă din Atena proiectată să semene cu palatele pe care le dezgropase. Savanţii continuau să dezbată pe marginea descoperirilor sale, dar ajunsese celebru în toată Europa.

În ciuda succesului, avea să moară singur şi aproape fără îngrijire medicală. S-a prăbuşit într-o piaţă publică din Neapole, dar, pentru că nu avea asupra lui nici bani, nici acte, spitalul nu-i dădu atenţie, ca unuia care nu era în stare să plătească. Când a fost găsit de doctorul său, Schliemann era paralizat şi nu mai putea vorbi.

Mormantul lui Schliemann

Mormântul lui Schliemann din Atena

A murit la 26 decembrie 1890, cu puţin înainte de a împlini 69 de ani. Văduva îndurerată a scris: „Am avut norocul divin să pătrund adânc sensul vieţii. Îi datorez acest lucru iubitului meu soţ, Henry“. După ce a muncit din greu pentru a învinge imense obstacole, Heinrich Schliemann şi-a împlinit toate visurile — avere uriaşă, faimă durabilă şi dragostea unei femei remarcabile.

Sursa: Reader’s Digest

Ți-a plăcut? Spune ce crezi!