Povestea incredibilă a mumiilor înghețate

O expediție condusă de Sir John Franklin, pornită în căutarea misteriosului Pasaj de Nord-Vest, despre care s-a crezut mult timp că ar fi legat oceanele Pacific şi Atlantic, a dispărut fără urmă. Misterul a fost dezlegat abia după aproape un secol şi jumătate, când oamenii de ştiinţă au dezgropat trupurile a trei dintre membrii expediţiei.

În august 1984, după patru zile de săpat în straturile de pietriş şi gheaţă veşnică groasă de un metru şi jumătate de pe insula Beechey, la intrarea în canalul Wellington, în nordul extrem al Canadei, oamenii de ştiinţă au deschis primul dintre cele trei morminte rămase de pe urma unei expediţii arctice din secolul al XIX-lea. Ceea ce au văzut i-a lăsat fără grai: în pământul îngheţat, neîncălzit nici măcar de soarele de vară, stătea întins corpul perfect conservat al unui tânăr care murise cu 138 de ani în urmă. El şi cei doi însoţitori îngropaţi în apropiere făcuseră parte din echipajele vaselor Erebus şi Tenor, ce sosiseră aici sub comanda lui Sir John Franklin.

Nave expeditie

Cele două vase ale expediţiei lui Franklin părăsiseră Anglia cu mare pompă, bine încărcate cu provizii, în primăvara lui 1845. Ţelul lor era să găsească şi să traverseze îndelung căutatul Pasaj de Nord-Vest, o rută maritimă ce ar lega, prin insulele arctice ale Canadei, Oceanul Atlantic de cel Pacific. Cei trei morţi de pe insula Beechey sunt singurii membri ai acestei expediţii sortite pieirii care au fost găsiţi şi identificaţi vreodată.

Ultima călătorie

Expediţia lui Franklin, sponsorizată şi echipată de Amiralitatea britanică, intenţiona să răspundă la o întrebare care îi obsedase pe englezi timp de 350 de ani: Este posibil să străbaţi apele oceanului la nord de continentul american pentru a deschide astfel o nouă rută comercială de la est la vest?

Această idee ispititoare îi frământase pe englezi încă din secolul al XV-lea, italienii, iar apoi portughezii, francezii și olandezii căutând, rând pe rând, drumul spre Pacific, dar fără succes.

John Franklin

John Franklin

În cele din urmă, în 1844, a fost anunţată o altă încercare de descoperire a Pasajului de Nord-Vest. Un explorator experimentat deja, după numeroase expediții pe mare, pentru care fusese răsplătit în 1829 cu titlul de cavaler, Franklin părea candidatul ideal pentru această misiune. Cu toate că se apropia de 60 de ani, ambiţiile sale de explorator erau la fel de intense. Şi când s-a ivit ocazia din 1844, a profitat rapid.

Toată populaţia Angliei era convinsă de succesul ce urma să-l repurteze călătoria, căci expediţia fusese pregătită cu multă meticulozitate. Vasele cu pânze, Erebus şi Terror fuseseră reconstruite ca vapoare cu elice, primele de acest fel trimise să străbată zona arctică. La bord au fost încărcate provizii pentru trei ani. Echipajul, numărând 129 de oameni, fusese testat în privinţa calificării. În ovaţiile mulţimii londoneze entuziaste, vapoarele au navigat pe Tamisa ajungând pe mare la data de 19 mai 1845; expediţia lui Franklin începuse.

Un prim mesaj sosit de la Sir John a menţinut euforia naţională: „Suntem siguri de succes. Următoarea oprire va fi în China la Hong Kong.“ Apoi, o balenieră a zărit vasele Erebus şi Terror navigând spre vest în Golful Baffin, între Groenlanda şi Canada. Dar după ce vapoarele au intrat în strâmtoarea Fancaster, urma lor s-a pierdut.

O căutare fără rezultate

Trecuseră doi ani fără nici un mesaj din partea expediţiei dar, având în vedere posibilităţile limitate de comunicare din acea vreme, tăcerea nu a fost luată drept semn rău. În primăvara lui 1848 însă, după a treia iarnă, în Marea Britanie se punea tot mai des întrebarea: „Unde oare se află Sir John Franklin?“

Traseul expeditiei lui Franklin

Harta expediției lui Franklin

Amiralitatea britanică oferea o recompensă de 20 000 de lire oricărei persoane care dădea de urma expediţiei şi îi salva pe membrii acesteia. Fady Franklin a adăugat acestei sume încă 3 000 de lire din propriile rezerve. Astfel a avut loc una din cele mai ample căutări din istorie: 40 de expediţii în 10 ani la preţul de 4 milioane de dolari. Nenumărate vase au navigat pe diverse rute în căutarea expediției lui Franklin, însă nu a fost găsit nimic, nici vase, nici supravieţuitori, nici măcar corpuri neînsufleţite.

Primul indiciu

În anul 1851, debarcând pe Insula Beechey, un echipaj de căutare a descoperit rămăşiţele unui depozit bine aprovizionat. Dovezile arătau că oamenii lui Franklin lăsaseră în urmă sticle goale, conserve de carne şi colaci de funii. Primul indiciu fusese, așadar, găsit. După toate aparenţele, prima iarnă, respectiv cea dintre anii 1845— 1846, fusese petrecută pe Insula Beechey. În apropiere au fost descoperite mormintele a trei dintre membrii echipajului. Cu toate acestea, cercetările nu au scos la iveală nici un indiciu cu privire la traseul pe care Franklin ar fi putut să-l urmeze după ce a părăsit Insula Beechey.

În ianuarie 1854, membrii expediţiei lui Franklin au fost declaraţi oficial decedaţi. Se pierduse orice speranţă de a mai fi descoperite alte urme sau, încă şi mai puţin, supravieţuitori. Însă nouă luni mai târziu, John Rae, medic al Companiei Golfului Hudson, s-a întors în Anglia pentru a arunca o lumină nouă asupra tragediei.

Mărturii uimitoare: canibalism

În bagajele lui Rae se aflau fragmente de ceasuri, busole, furculiţe şi linguri de argint, precum şi o farfurioară gravată cu numele de „Sir John Franklin“. Cumpărase aceste obiecte de la nişte eschimoşi care locuiau pe coasta vestică a Peninsulei Boothia, la 500 de kilometri sud de Insula Beechey. Eschimoşii îi povestiseră lui Rae că în primăvara lui 1850, pe insula King William din apropiere, întâlniseră 40 de bărbaţi albi ce se îndreptau spre ţărmul canadian folosindu-se de o barcă şi de o sanie. Neputând să se înţeleagă prea bine cu eschimoşii, oamenii au explicat prin semne că vasele lor fuseseră zdrobite de gheaţă.

Rae a aflat că în acea vară alţi eschimoşi descoperiseră mai multe morminte, precum şi în jur de 30 de trupuri neînsufleţite pe continent şi alte 5 pe o insulă vecină. Raportul oficial pe care Rae l-a prezentat Amiralităţii conţinea informaţii sumbre: „…starea în care se prezintă multe din trupuri, precum şi conţinutul ceainicelor scot la iveală faptul că nefericiţii noştri conaţionali au fost nevoiţi să recurgă la o ultimă soluţie pentru a-şi prelungi existenţa — canibalismul“. Se pare că unii dintre membrii echipajului au supravieţuit până în mai, când au sosit gâştele şi raţele sălbatice, căci eschimoşii auziseră împuşcături, iar în vecinătatea locurilor în care s-au desfăşurat ultimele triste evenimente au fost găsite oase şi pene.

O călătorie atroce, după toate aparenţele. Dar a luat oare Franklin parte la acest ultim act? Aceasta este una dintre multele întrebări rămase fără răspuns. Amiralitatea însă a declarat cazul închis. Toate căutările au fost suspendate, iar doctorul Rae a fost recompensat cu 10 000 de lire pentru eforturile sale.

Ultima căutare

Deşi acum se ştia cu siguranţă că toţi membrii expediţiei Franklin dispăruseră, Lady Franklin a dorit să se organizeze o ultimă şi epuizantă căutare, care să elucideze pe deplin misterul. În misiune a fost trimis un mic vapor cu elice, la comanda căruia se afla pe căpitanul Francis Léopold McClintock — veteran al primei misiuni de salvare din 1848.

Leopold McClintock

Leopold McClintock

Pe 1 iulie 1857, la 9 ani de la plecarea în prima sa căutare, McClintock a părăsit Anglia într-o călătorie la fel de periculoasă. Echipajul de 25 de oameni avea să înfrunte multe peripeții: ajuns în Golful Baffin, micul vapor a rămas blocat timp de 8 luni în gheața compactă, iar apoi a plutit in derivă aproximativ 1.600 de kilometri spre sud.

După ce a revenit pe cursul normal, vasul a navigat spre Insula Beechey, iar apoi, explorând Peninsula Boothia, la 20 aprilie 1859, McClintock a întâlnit eschimoşi care aveau obiecte de pe Erebus şi Terror şi puteau în cele din urmă furniza informaţii despre soarta celor două vase. Unul dintre vasele lui Franklin fusese zdrobit de sloiuri de gheaţă în largul coastelor Nord-Vestice ale Insulei King William; celălalt, grav avariat, fusese tras la ţărm, abandonat şi mai târziu folosit ca rezervă de combustibil de către băştinaşi.

O altă iniţiativă de căutare a lui McClintock s-a soldat cu o descoperire însemnată la Victory Point, pe coasta nord-vestică a Insulei King William. Sub o piatră se afla un mesaj lăsat de locotenentul Graham Gore, datând din 28 mai 1847, conţinând un raport despre bunul mers al lucrurilor după a doua iarnă şi menţionând faptul că Franklin era în continuare conducătorul expediţiei.

Un an mai târziu însă, căpitanii Fitzjames şi Crozier adăugaseră un post-scriptum îndoliat: „Vasele Maiestăţii sale, Erebus şi Terror, au fost abandonate la 22 aprilie [1848], fiind blocate în gheaţă încă din 12 septembrie 1846… Sir John Franklin a murit la 11 iunie 1847 şi pierderile umane ale expediţiei se ridică până în ziua de astăzi la 9 ofiţeri şi 15 marinari. Mâine, 26, pornim spre râul Backs Fish.“

John Torrington

John Torrington, unul dintre membrii expediției lui Franklin, în mormântul deschis abia în 1984

La scurt timp, Fiobson a dat peste o barcă, fixată pe o sanie. În ea se aflau două schelete. În apropiere erau împrăştiate diverse obiecte, ceasuri, cărţi, articole de uz personal şi ceea ce McClintock a numit „o cantitate de articole de tot soiul, cu adevărat uimitoare ca varietate şi de felul care [s-ar putea considera că] ar fi… balast, dar cu oarecare utilitate şi care ar fi putut foarte bine pricinui certuri printre echipajele săniilor“. Singurele alimente găsite erau puţin ceai şi 18 kilograme de ciocolată. Din acest moment, se pare că cei 105 de supravieţuitori începuseră ceea ce urma să devină un marş fatal spre sud.

Cauzele tragediei

S-a demonstrat că soarta expediţiei lui Franklin a fost pecetluită de proviziile de hrană contaminate, în apropierea scheletelor echipajului descoperite în anii 1850, s-au găsit puşti încărcate şi provizii de hrană foarte bine păstrate şi aparent comestibile. De ce au dispărut toţi oamenii dacă aveau hrana şi muniţia necesare pentru a supravieţui? Misterul rămâne neelucidat de mai bine de un secol.

Antropologul Owen Beattie a găsit răspunsul în corpurile exhumate pe Insula Beechey în 1984. Cadavrele conţineau cantităţi ridicate de plumb, digerat o dată cu hrana provenită din conservele neetanşeizate complet aflate printre proviziile vaselor. Intoxicaţia cu plumb are ca efect scăderea apetitului, oboseală, slăbiciune şi tulburări ale sistemului nervos central ce duc la comportamente imprevizibile şi paralizie. De asemenea, sensibilizează organismele victimelor care devin mai expuse unor boli obişnuite, cum ar fi pneumonia.

Sursa: Reader’s Digest

Ți-a plăcut articolul? Spune-ți părerea