Când genetica joacă feste: Don Carlos, prințul debil al Spaniei

Un fiu rebel, îndrăgostit de tânăra soţie a tătălui său, stăpânul despotic a jumătate din lume, vinovat de moartea moştenitorului său — aceasta este imaginea cea mai cunoscută a prinţului Don Carlos şi a regelui Filip al Il-lea al Spaniei. Faptele, însă, spun altceva.

La 18 ianuarie 1568, spre miezul nopţii, Filip al II-lea, regele Spaniei, mergea în fruntea unui cortegiu care înainta discret pe coridoarele întunecate ale palatului său din Madrid, îndreptându-se spre apartamentele fiului şi moştenitorului său, prinţul Don Carlos.

Zăvoarele de la uşi fuseseră scoase în prealabil, iar armele pe care prinţul le ţinea la capul patului, înlăturate. Avându-i ca martori pe membrii consiliului de coroană, Filip şi-a trezit fiul şi i-a vorbit nu ca tată, ci ca rege. Don Carlos era pus sub arest. Ferestrele au fost bătute în cuie, uşile încuiate şi gărzi plasate la uşi.

don carlos

Filip al II-lea al Spaniei

După ce a dat ordin ca nimeni să nu mai vorbească cu prinţul sau să îi aducă scrisori, regele a plecat. Nefericitul monarh şi unicul său fiu nu aveau să se mai întâlnească vreodată.

Arestarea nocturnă şi detenţia moştenitorului coroanei, în vârstă de 22 de ani, precum şi moartea sa în captivitate, şase luni mai târziu, au făcut vâlvă nu numai la Curtea Spaniei, ci au constituit şi subiect de zvonuri şi cleveteli în întreaga Europă.



Pentru contemporanii săi, Filip al II-lea părea „să stea călare pe lumea devenită prea mică, asemeni unui Colos“. În afară de Spania, el stăpânea Ţările de Jos, părţi din Franţa, cea mai mare parte a Italiei, Sardiniei, Siciliei şi — cu excepţia Braziliei portugheze — Lumea Nouă la sud de Rio Grande.

Adăugând diferite alte posesiuni în Africa de Nord şi Insulele Filipine (numite după el) în Asia, Filip domnea peste un imperiu în care — aproape că se putea spune — soarele nu apunea niciodată.

O soție de 38 de ani, alta de 14

Prima soţie a lui Filip, Maria de Portugalia, a murit în 1545, la scurt timp după ce i-a dat naştere lui Don Carlos. Nouă ani mai târziu, la dorinţa lui Carol Quintul, Filip a luat-o de soţie pe Maria I Tudor, regina Angliei — o căsătorie lipsită de dragoste.

El avea 27 de ani; ea, 38. Când Maria a murit, patru ani mai târziu, în 1558, fără a da Angliei un moştenitor la tron, Filip s-a căsătorit din nou. Aleasa a fost Elisabeta (Isabel) de Valois, fiica regelui Franţei, în vârstă de 14 ani.

Se spune că la prima lor întâlnire din ianuarie 1560, inteligenta şi atrăgătoarea tânără l-ar fi ţintuit cu privirea pe mirele regal, cu 19 ani mai în vârstă decât ea.

Elisabeta îi fusese făgăduită iniţial lui Don Carlos, cu care era de aceeaşi vârstă — aceasta constituind baza poveştii despre dragostea tainică dintre cei doi.

don carlos

Au existat speculații conform cărora Don Carlos ar fi fost îndrăgostit de Elisabeta de Valois

Fiu versus tată

Dar susţinerea de către Filip a credinţei catolice avea să-i fie greu pusă la încercare de Ţările de Jos. În vederea înăbuşirii unei răscoale a supuşilor săi protestanţi de aici, Filip a trimis în vara lui 1567 o armată de 20.000 de oameni sub comanda ducelui de Alba.



Don Carlos, care aderase în taină la protestantism, s-a hotărât să se alăture răsculaţilor. Nechibzuit, i-a povestit despre acest plan unchiului său, Don Juan de Austria, la 23 decembrie 1567.

Când Filip a aflat de trădarea fiului său, a ordonat ca prinţul să fie arestat, întemniţat şi mai târziu — după toate probabilităţile — ucis. Cel puţin, aceasta era acuzaţia adusă de duşmanii lui Filip.

Un moştenitor debil

Ca înfăţişare, Don Carlos era mic de statură (la 18 ani nu cântărea decât 35 de kilograme), cu un umăr mai ridicat care îi dădea un aspect de cocoşat şi un defect de vorbire care a trebuit să fie remediat tăindu-i-se ligamentul limbii, este puţin probabil ca prinţul să fi fost îndrăgit de vioaia Elisabeta de Valois.

Într-adevăr, există multe dovezi care atestă devotamentul acesteia faţă de soţul ei, Filip. Nu încape îndoială că şi regele era extrem de mulţumit de căsătoria contractată.

Își exprima dragostea deosebită pentru cele două fiice ale lor, Isabella şi Catalina, şi deplângea din toată inima moartea Elisabetei, survenită în septembrie 1568, în urma naşterii celei de-a treia lor fiice.

Cruzimea fără margini a lui Don Carlos

don carlos

Nu doar în privinţa atributelor fizice Don Carlos era un urmaş inadecvat la tronul lui Filip. De fapt, există dovezi clare care atestă debilitatea sa psihică, dacă nu chiar o incapacitate mentală.

Copil fiind, îi plăcea să ardă iepuri de vii, iar odată, într-un acces de cruzime, a orbit caii din grajdul regal. La vârsta de 11 ani, a ordonat biciuirea unei fetiţe pentru simplul său amuzament sadic — un abuz pentru care a fost silit să plătească daune tatălui ei.



În 1562, la Universitatea din Alcalá, prinţul de 16 ani a căzut în cap pe scări fugind după o slujnică. În operaţia efectuată pentru a-i vindeca rana de la cap, medicii i-au scos un fragment de os, pentru a drena fluidele ce îi periclitau viaţa.

După intervenţie, comportamentul lui Don Carlos a devenit încă şi mai dezordonat şi bizar. A început să cutreiere străzile Madridului, sărutând la întâmplare fetele drăguţe şi strigând obscenităţi femeilor respectabile.

Când un cizmar i-a livrat o pereche de cizme de mărime greşită, Don Carlos le-a tăiat în bucăţi şi l-a obligat pe nefericitul meseriaş să le înghită.

Când a fost numit de tatăl său în consiliul de coroană, prinţul îi insulta sau chiar îi ataca fizic pe ceilalţi membri şi dezvăluia de bunăvoie secrete de stat oricui ar fi vrut să-l asculte.

O ranchiună veche

În ceea ce priveşte simpatiile protestante ale prinţului, nimic nu atestă că Don Carlos ar fi sprijinit răscoala din Ţările de Jos. Într-adevăr, mai probabil voia să preia conducerea trupelor trimise de Filip în nord doar pentru a înăbuşi răscoala.

Cu toate acestea, se poate ca dorinţa lui să fi avut mai mult de-a face cu o mai veche ranchiună pe care i-o purta ducelui de Alba decât cu devotamentul pentru cauza catolicismului sau speranţele de glorie militară.

În calitate de mare mareşal al Curţii, Alba prezidase ceremonia din 1560 în cadrul căreia Don Carlos fusese proclamat în mod oficial moştenitor al tronului.

Jurându-i credinţă prinţului, ducele a omis să îngenuncheze şi să-i sărute mâna — un evident afront, care l-a mâniat pe acesta. Deşi Alba şi-a cerut scuze, Don Carlos nu l-a iertat niciodată pe bătrânul comandant.



Auzind că armata programată să plece în Ţările de Jos avea să fie condusă de Alba, Don Carlos nu a mai stat pe gânduri şi a căutat să preia el comanda. Când parlamentul Spaniei a cerut să fie reţinut acasă, prinţul i-a ameninţat cu moartea pe toţi cei care vor vota pentru.

În cele din urmă, l-a atacat pe Alba cu un pumnal când ducele a venit să-şi ia rămas-bun. Ceea ce a precipitat arestarea prinţului şi întemniţarea lui, o lună mai târziu, a fost tocmai mărturisirea pe care i-a făcut-o lui Don Juan de Austria, cum că intenţiona să o pornească spre Ţările de Jos împotriva voinţei tatălui său.

Filip: întristat, dar resemnat

Filip era conştient de faptul că măsurile luate împotriva fiului său vor stârni critici chiar şi din partea propriilor susţinători, precum şi indignarea duşmanilor săi. Cu toate acestea, toate strădaniile de a-l aduce pe drumul cel bun pe Don Carlos au dat greş, iar ce îi rămânea de făcut era spre binele ţării.

Poporul a primit vestea arestării cu atâta înţelegere. Reacţia prinţului oscila între disperare mută şi accese de furie, între greve ale foamei şi bulimie. Ani de zile Don Carlos suferise de puseuri repetate de febră, iar arestul în apartamentele princiare din palatul de la Madrid nu a făcut decât să îi agraveze starea sănătăţii.

În vara lui 1568, se ajunsese la un moment de criză. După ce postise timp de trei zile, Don Carlos a mâncat enorm. Ca să-şi potolească setea, a băut extrem de multă apă, ceea ce i-a provocat o diaree puternică, vărsături şi incapacitatea de a mai reţine mâncarea.

Când medicii i-au comunicat lui Filip că nu mai era nici o speranţă pentru fiul său, regele a cerut să îl vadă. L-a vizitat pe prinţ, dar după ce acesta şi-a pierdut cunoştinţa, l-a binecuvântat şi s-a retras aşteptând deznodământul final.

Moartea lui Filip a fost urmată la scurt timp de cea a Elisabetei de Valois.

Ți-a plăcut? Spune ce crezi!