Afacerea Dreyfus: O eroare judiciară i-a distrus viața

Numeroşi soldaţi sunt aliniaţi în curtea de la Școala Militară din Paris în timp ce prizonierul este condus în faţa unui general călare. Afară, o mulţime de circa 20.000 de oameni scandează „Moarte trădătorului! Moarte evreului!“ În dimineaţa zilei de 5 ianuarie 1895, fix la ora nouă, se citeşte sentinţa şi generalul strigă: „Alfred Dreyfus, nu eşti vrednic să porţi arme. În numele poporului francez, te degradăm.“

„Soldaţi, voi degradaţi un om nevinovat. Soldaţi, voi dezonoraţi un om nevinovat“, a strigat prizonierul. Un sergent din Garda Republicană s-a îndreptat spre ofiţerul condamnat şi a smuls de pe caschetă şi de pe mânecile uniformei însemnele gradului. Sergentul a rupt apoi nasturii de la tunica prizonierului şi vipuşca de la pantaloni. În cele din urmă, a tras din teacă sabia ofiţerului şi a frânt-o pe genunchi.

Degradare Dreyfus

Scena degradării lui Dreyfus

După ce a fost plimbat prin faţa trupei aliniate, bărbatul degradat a fost urcat într-un furgon al poliţiei şi dus ca orice criminal de drept comun la închisoarea oraşului. Două zile mai târziu, Dreyfus, în lanţuri, a fost urcat în tren cu destinaţia La Rochelle. Acolo aştepta un vapor care îl va duce pe Insula Diavolului din Guyana Franceză, pe coasta de nord-est a Americii de Sud. Pentru cei mai mulţi prizonieri, faimoasa colonie penitenciară echivala cu condamnarea la moarte.

„Infamul D“

Condamnarea, sentinţa, degradarea şi deportarea lui Alfred Dreyfus pe Insula Diavolului erau deznodământul unui caz de spionaj care ţinea Franţa sub presiune de la sfârşitul anului 1894. Era, totuşi, numai începutul a ceea ce avea să devină cunoscut sub numele de Afacerea Dreyfus, o şocantă eroare judiciară care a interesat într-atât, încât a împărţit în două şi aproape a blocat armata şi guvernul Franţei în următorii doisprezece ani.

Insula Diavolului

Încarcerarea pe Insula Diavolului însemna aproape sigur o condamnare la moarte

Supraveghind intens Ambasada Germaniei de la Paris, serviciul de contraspionaj al armatei franceze a aflat, dintr-o serie de hârtii sustrase de către femeia de serviciu, că germanii primiseră planurile fortificaţiilor lor din partea unui agent cu numele de cod Jacques Dubois, sau „infamul D“. Nici şeful contraspionajului, colonelul Jean-Conrad Sandherr, şi nici adjunctul său, maiorul Hubert Joseph Henry, nu cunoşteau identitatea trădătorului, până când, la 17 septembrie 1894, în caz a apărut o fisură.

O asemănare de scris i-a pecetluit soarta

În acea zi, maiorul Henry a primit o hârtie — un borderou scris de mână pe foiţă subţire, cu lista unor informaţii militare de vânzare. Pe listă figurau şi detalii despre noul tun de 120 mm. Henry presupunea că ele n-ar fi putut fi furnizate decât de un ofiţer de artilerie din Statul Major. Cercetând registrul, maiorul a descoperit numele lui Alfred Dreyfus. Scrisul de mână dintr-un raport alcătuit de Dreyfus cu un an înainte semăna oarecum, la prima vedere, cu cel din borderou. Henry şi-a convins repede colegii că Alfred Dreyfus trebuia să fi fost „infamul D“. Deşi nimeni nu se pronunţase deschis, ca evreu Dreyfus ar fi fost un ţap ispăşitor convenabil. Pentru elita ofiţerilor francezi, evreii erau elemente străine. Născut în Alsacia, Dreyfus putea trece drept progerman — chiar dacă părinţii lui părăsiseră disputata provincie în urmă cu douăzeci de ani, când fusese anexată de Germania.

Maiorul Henry

Maiorul Henry era cel mai înflăcărat susținător al vinovăției lui Dreyfus

Acuzare, proces, condamnare

Sâmbătă 13 octombrie, dimineaţa, căpitanul Dreyfus a primit o convocare ciudată. Lunea următoare trebuia să se prezinte la raport la şeful de stat-major, în ţinută civilă. Conformându-se, s-a trezit în faţa a doi ofiţeri şi doi poliţişti, neștiind că maiorul Henry se ascunsese după o draperie. Căpitanului uimit i s-a cerut să scrie o notă prin care să solicite restituirea documentelor furnizate înainte de a pleca în manevre. A început să scrie, dar apoi s-a oprit, tremurând. Ce însemna asta?

Şarada s-a încheiat când unul dintre ofiţeri a spus: „Dreyfus, în numele legii, te arestez! Eşti acuzat de înaltă trădare!“ A vrut să ştie în baza căror probe. I s-a răspuns că probele erau copleşitoare. Susținându-și nevinovăția şi declarând că fusese victima unei conspirații, Dreyfus a ajuns la închisoare.

Arestarea a fost confirmată în presa pariziană abia la 1 noiembrie. Când, la 19 decembrie, Dreyfus a apărut în faţa Curţii Marţiale, publicul a fost evacuat imediat ce apărarea a menţionat „singura probă a acuzării“, borderoul.

Doi dintre cei cinci experţi grafologi solicitaţi să cerceteze documentul au afirmat că nu putea fi scris de Dreyfus. Ceilalţi trei susţineau că da — unul, Alphonse Bertillon, precizând însă că rândurile scrise după dictare de către Dreyfus în biroul şefului de stat-major la 15 octombrie nu semănau cu cele din borderou. Dar Bertillon a susţinut că acuzatul îşi schimbase intenţionat scrisul în timpul dictării — adică propoziţiile scrise cu martori ar fi fost false!

Alfred Dreyfus

Alfred Dreyfus n-a avut nicio șansă la proces

După patru zile de depoziţii neconvingătoare ale acuzării şi o prezenţă calmă, fără patos, a acuzatului, juriul s-a retras să delibereze. În acest moment a sosit un mesager de la Ministerul de Război. Aşteptându-se să primească noi dovezi, judecătorii au citit în fapt un ordin al ministrului ca Dreyfus să fie găsit vinovat. Seara târziu, completul de ofiţeri vota în unanimitate condamnarea acuzatului pentru trădare.

În căutarea adevăratului vinovat

În vara anului 1893, la câteva luni după ce Alfred Dreyfus fusese deportat pe Insula Diavolului, locotenent-colonelul Marie-Georges Picquart devenea şef al contraspionajului. Întrucât militarii înţeleseseră ce puţine dovezi avuseseră împotriva lui Dreyfus, Picquart fusese instruit să intercepteze şi să citească toată corespondenţa dinspre şi înspre acuzat şi să controleze în continuare tot ce se arunca în coşul de gunoi al ambasadei germane. În martie 1896, locotenent-colonelul a primit de la femeia de serviciu fragmente de petit bleu, un înscris folosit de un serviciu special de curierat care funcţiona la Paris. Înscrisul părea să fi fost aruncat la gunoi înainte de expediere, era adresat maiorului Marie-Charles-Ferdinand Walsin-Esterhazy şi îi solicita „o explicaţie mai detaliată decât cea de ieri privitor la chestiunea în discuţie“.

Esterhazy era fiul unui general francez aparţinând ramurii nelegitime a uluitor de bogatei familii ungare Esterhazy. Deşi căsătorit cu o femeie cu venituri personale, Esterhazy părea mereu în criză de bani pentru viaţa desfrânată dusă la Paris. Simţind că dăduse de urma altui spion, Picquart a început să-l urmărească şi l-a surprins de două ori vizitând ambasada germană. În august, şeful contraspionajului a obţinut două scrisori ale lui Esterhazy. Scrisul său era identic cu cel de pe faimosul borderou, singura dovadă a condamnării căpitanului Dreyfus.

Esterhazy

Esterhazy este considerat adevăratul trădător din afacerea Dreyfus

Când Picquart s-a arătat gata să dovedească faptul că Esterhazy şi nu Dreyfus era trădătorul, un superior l-a sfătuit să nu redeschidă cazul. Aflând că şeful său poate dovedi nevinovăţia lui Dreyfus, maiorul Henry s-a pregătit să falsifice noi probe incriminatoare pentru prizonier.

„Acuz!“

Presa a aflat, inevitabil, despre noile dovezi în cazul Dreyfus. Cercurile militare şi guvernamentale admiteau cu greu bănuiala că altcineva ar fi fost trădătorul. Temându-se că eforturile de a-l demasca pe Esterhazy vor fi blocate de superiorii săi militari, Picquart şi-a dezvăluit suspiciunile avocatului, autorizându-l pe acesta să le prezinte guvernului. Avocatul i-a mărturisit unui senator simpatizant că se poate dovedi că borderoul îi aparţinea lui Esterhazy şi nu lui Dreyfus; senatorul l-a informat la rândul său pe Mathieu, fratele lui Alfred. La 15 noiembrie 1897, Mathieu Dreyfus l-a acuzat în mod oficial pe Esterhazy de trădarea pentru care fusese condamnat fratele lui — având grijă ca o copie a scrisorii trimise Ministerului de Război să ajungă şi la principalele ziare din Paris.

Hotărând să braveze, Esterhazy a cerut judecarea la Curtea Marţială. Militarii strângeau rândurile în jurul său şi îl achitau. După Emile Zola, sentinţa reprezenta „lovitura de graţie dată întregului adevăr şi întregii justiţii“. Pe 13 ianuarie 1898, Zola a adresat o scrisoare deschisă preşedintelui republicii, Félix Faure. Sub titlul J’accuse… (Acuz…), ziarul liberal L’Aurore al viitorului prim-ministru Georges Clemenceau a publicat-o pe prima pagină. În scrisoarea sa, Zola acuza şapte ofiţeri de rang înalt şi trei experţi grafologi că fabricaseră dovezile împotriva lui Dreyfus şi că uneltiseră să-şi acopere vinovăţia atunci când faptele deveniseră cunoscute.

J accuse

Faimosul articol al lui Emile Zola

Aşa cum de fapt voise, senzaţionalele acuzaţii i-au adus lui Zola un proces de calomnie. După demersuri tumultuoase în care militarii şi-au dat pe faţă duplicitatea, Zola a fost găsit vinovat, amendat cu 3.000 de franci şi condamnat la un an de închisoare. În aşteptarea judecării recursului, Zola s-a refugiat în Anglia, rămânând acolo până în iunie 1899.

Cazul se redeschide

Procesul şi condamnarea lui Zola păreau să împartă ţara în două: apărători ai militarilor şi susţinători ai nevinovăţiei lui Dreyfus. Pentru rolul jucat în dezvăluirea conspiraţiei, Picquart era scos din armată (mai târziu a fost reîncadrat). La 30 august 1898, Henry a cedat interogatoriilor, a mărturisit fabricarea dovezilor şi a fost arestat. A doua zi, paznicii l-au găsit mort în celulă, cu gâtul retezat cu briciul. Esterhazy a fugit la Londra, unde şi-a recunoscut vinovăţia; avea să rămână în exil până la moarte — un sfert de secol mai târziu.

În iunie 1899, verdictul în procesul Dreyfus a fost anulat şi a început rejudecarea cazului. Îmbătrânit enorm după cinci ani de detenţie, fostul căpitan a ajuns în Franţa spre a da din nou ochi cu acuzatorii.

Eliberare Dreyfus

Alfred Dreyfus, la eliberarea de pe Insula Diavolului

Speranţele de reabilitare îi erau însă spulberate brutal, căci noua Curte Marţială îl găsea din nou vinovat de trădare — dar cu circumstanţe atenuante — şi îl condamna la zece ani de detenţie. Ţinând cont de starea sănătăţii prizonierului, după zece zile ministrul de Război l-a graţiat. Acceptând iertarea fără tragere de inimă, Dreyfus a jurat să lupte în continuare pentru reabilitare.

După şapte ani de eforturi susţinute, partizanii lui Dreyfus au reuşit să obţină casarea verdictului Curţii Marţiale la data de 12 iulie 1906. Dreyfus a fost reîncadrat în armată şi înaintat la gradul de maior. Într-o ceremonie care a avut loc la 20 iulie, tot la Ecole Militaire, a fost reabilitat în mod oficial şi făcut Cavaler al Legiunii de Onoare. „Trăiască Dreyfus“, s-a strigat. „Nu“, a răspuns el, „Trăiască adevărul.“

Sursa: Reader’s Digest

Ți-a plăcut? Spune ce crezi!