Acuzație senzațională: Napoleon, ucis de unul dintre propriii camarazi?

Odinioară cel mai puternic conducător european, Napoleon şi-a sfârşit zilele în exil, pe o insulă din Atlanticul de Sud. A murit în 1821, convins că era ucis de englezii care îl luaseră prizonier. În 1978 a apărut, însă, o acuzaţie senzaţională: crima ar fi fost comisă de unul dintre tovarăşii săi francezi.

„Mort prematur, asasinat de oligarhia engleză şi de asasinul ei plătit.” Cu trei săptămâni înainte de moartea sa, la 5 mai 1821, Napoleon a adăugat aceste cuvinte la sfârşitul testamentului său. Cuvintele se doreau a fi un reproş adresat naţiunii care îl trimisese în exil pe Insula Sfânta Elena, în Atlanticul de Sud, dar şi o acuzaţie la adresa guvernatorului insulei, Sir Hudson Lowe.

În după-amiaza care a urmat morţii fostului împărat, şapte doctori britanici s-au întrunit la reşedinţa exilatului pentru autopsia de două ore făcută de medicul lui personal, Francesco Antommarchi. Şase dintre doctorii britanici erau militari, şi deci sub jurisdicţia guvernatorului Lowe. Deşi nu cunoşteau conţinutul testamentului lui Napoleon, pentru ei era clar că moartea lui putea avea implicaţii internaţionale.

Napoleon Bonaparte

Napoleon dominase cândva întreaga Europă

Cum nu au putut să se pună de acord asupra rezultatului autopsiei, doctorii au oferit patru rapoarte. Concluzia lui Francesco Antommarchi, conform căreia moartea a fost cauzată de un ulcer canceros al stomacului, este cea general acceptată. Când ştirea morţii lui Napoleon a ajuns în Europa, lumea a răsuflat uşurată: omul care dominase continentul timp de un sfert de secol se stinsese. Acuzaţia formulată de Napoleon, divulgată mai târziu, a fost considerată ca fiind paranoia răzbunătoare a unui muribund.

O acuzaţie senzaţională

În anii următori, s-au publicat nenumărate cărţi despre el, inclusiv memoriile mai multor persoane care l-au însoţit în exil pe Insula Sfânta Elena. Ultima carte care prezenta ultimii ani de viaţă ai împăratului a fost autobiografia devotatului său valet, Louis Marchand, scrisă pentru fiica sa şi publicată de un nepot în 1955. Cartea a fost citită pe nerăsuflate de suedezul Sven Forshufvud, dentist, toxicolog şi admirator al lui Napoleon.

Mulţi istorici puseseră la îndoială versiunea oficială a morţii împăratului, dar nimeni nu putuse oferi suficiente dovezi pentru a formula o acuzaţie. Memoriile lui Marchand, considera dr. Forshufvud, conţin informaţii care probează că Napoleon a fost otrăvit.

Investigaţiile sale l-au purtat prin Europa, prin America de Nord şi pe Insula Sfânta Elena, şi au dus la o concluzie senzaţională publicată în 1978, la 157 de ani de la moartea lui Bonaparte. Napoleon, susţine suedezul, a fost otrăvit cu arsenic. Ucigaşul? Nu Sir Hudson Lowe, guvernatorul englez pe care Napoleon îl dispreţuia atât de mult, ci o persoană din propriul său anturaj, un companion francez.

Plictiseală de moarte

După ce a cucerit cea mai mare parte a Europei, Napoleon a făcut greşeala de a invada Rusia în 1812, dar a fost silit la o retragere umilitoare, pierzând o jumătate de milion de oameni. Inamicii săi s-au aliat împotriva Franţei şi au impus abdicarea sa în aprilie 1814. Un an mai târziu, Napoleon a plecat din exilul său pe insula mediteraneană Elba, dar încercarea de a recăpăta puterea s-a sfârşit printr-o înfrângere zdrobitoare la Waterloo, la 18 iunie 1815, şi printr-o a doua abdicare.

Sperând să găsească adăpost în Anglia, Napoleon s-a predat celor mai înverşunaţi duşmani ai săi, britanicii. Dar el a fost îmbarcat pe un vas de război şi trimis pe Insula Sfânta Elena, insulă de origine vulcanică, de aproximativ 60 de kilometri pătraţi, situată la 1600 km de coasta vestică a Africii. Populaţia de 4.000 de oameni includea o garnizoană de 1.000 de soldaţi, iar forţele trimise să-l păzească pe Napoleon aveau să tripleze numărul militarilor de pe insulă.

Casa Longwood

Reședința Longwood, locul unde și-a găsit sfârșitul Napoleon

Lui Napoleon i se permisese să ia cu el în exil câţiva prieteni şi servitori, printre care Henri-Gratien Bertrand, fostul mareşal al palatului, şi contele Charles-Tristan de Montholon, un membru al aristocraţiei prerevoluţionare. Bertrand era în slujba lui Napoleon din 1798, dar Montholon era un aderent de ultimă oră — după prima abdicare a lui Napoleon se grăbise să-şi ofere serviciile monarhiei restaurate, dar a trecut de partea împăratului când acesta s-a întors de pe Insula Elba.

El o adusese cu sine şi pe tânăra şi atrăgătoarea lui soţie, ale cărei atenţii faţă de Napoleon şi vizitele nocturne pe care le făcea în dormitorul acestuia deveniră curând subiect de bârfă pe insulă.

Anturajul a locuit în conacul unui comerciant local până când a fost terminată o vilă galbenă cu 23 de camere, denumită reşedinţa Longwood. Situată pe un platou înalt la câţiva kilometri de port, Longwood era o reşedinţă inospitalieră, deprimantă, cu pereţii mucegăiţi şi colcăind de şobolani. Rutina zilnică oferea prea puţină variaţie. Napoleon îşi petrecea cea mai mare parte a timpului dictându-şi memoriile sau reexaminându-şi cuceririle militare pe hărţile şi globurile aflate în fosta sală de biliard.

După cină, exilaţii jucau cărţi şi şah sau îl ascultau pe fostul împărat citind cu voce tare, până când, brusc, acesta anunţa că era timpul să se meargă la culcare. Unul dintre membrii anturajului caracteriza săptămâna ca fiind „plictiseală“ de luni până sâmbătă, şi „mare plictiseală“ duminica.

„Naşul“ lui Napoleon

Generalul de divizie Sir Hudson Lowe a sosit pe Insula Sf. Elena la 14 aprilie 1816. În calitate de nou guvernator, el era, de fapt, gardianul lui Napoleon. Cunoscut pentru că era nehotărât şi se răzgândea adesea, Lowe era caracterizat de foştii săi comandanţi ca având „carenţe de educaţie şi judecată… prost… suspicios şi invidios“. Napoleon l-a detestat din primul moment.

Pe de altă parte, Lowe părea obsedat de ideea că prizonierul său ar putea evada. El a limitat drastic libertatea de mişcare a lui Napoleon, i-a selectat vizitatorii, i-a cenzurat corespondenţa şi ziarele primite şi chiar a redus sumele alocate pentru întreţinerea reşedinţei Longwood. Într-o discuţie furtunoasă care a avut loc la 18 august, Napoleon i-a spus lui Lowe că face oficiu de călău. „Trebuie să-mi îndeplinesc ordinele“, a răspuns guvernatorul. „Şi, dacă ţi s-ar ordona să mă asasinezi, ai face-o?“ a întrebat Napoleon. „Nu, englezii nu sunt asasini“, a replicat mânios Lowe şi a plecat. Cei doi nu s-au mai întâlnit niciodată, comunicarea între prizonier şi paznic făcându-se prin intermediari.

Hudson Lowe

Napoleon îl suspecta pe Hudson Lowe că încearcă să-l asasineze

Napoleon era convins că avea să moară lent, otrăvit pe ascuns. I-a împărtăşit aceste temeri lui Barry O’Meara, medicul irlandez care îl trata încă de la plecarea din Anglia. Guta îl împiedica să facă suficientă mişcare. Îi era mereu frig, dar soarele îi dădea dureri de cap; gingiile erau dureroase şi sângerau la cea mai mică atingere.

Se pare că Lowe a reuşit să-i păcălească pe emisarii puterilor europene în privinţa deteriorării sănătăţii fostului împărat. Aflând că doctorul trimitea mesaje secrete în Marea Britanie, guvernatorul l-a concediat în iulie 1818.

Ultima îmbolnăvire

La 15 august 1819, Napoleon a împlinit 50 de ani, dar la Longwood evenimentul nu s-a sărbătorit în nici un fel. Anturajul său se micşorase, şi printre cei plecaţi era soţia contelui Montholon. Exilatul era gras, lipsit de vlagă, şi deprimat. Îi spusese valetului său, Marchand, că se aştepta să moară curând.

Francesco Antommarchi

Francesco Antommarchi

La un an de la plecarea doctorului O’Meara, lui Napoleon i s-a dat un nou medic personal. Francesco Antommarchi, un tânăr doctor corsican, a ajuns pe insulă la 19 septembrie, împreună cu doi preoţi şi un bucătar trimişi de la Roma.

Pe 19 iulie 1820, dr. Antommarchi a notat în jurnalul său că Napoleon avea „frisoane, febră, dureri de cap, greaţă, tuse uscată şi frecventă, şi vomă de tip biliar“. Aceste simptome marcau începutul bolii care a dus la moartea pacientului zece luni mai târziu. Deteriorarea sănătăţii sale a fost consemnată şi în amintirile lui Marchand, studiate de Sven Forshufvud după publicarea lor în 1955.

Coroborând relatarea de martor ocular a lui Marchand cu alta anterioară, Forshufvud a ajuns la nişte dovezi noi şi surprinzătoare în sprijinul acuzaţiei de otrăvire cu arsenic.

Între martie şi mai 1820, lui Napoleon i s-a administrat tartrat de stibiu şi potasiu, care i-a slăbit stomacul, o emulsie de migdale amare cu apă de flori de portocale şi o doză puternică de calomel, un medicament incompatibil cu migdalele amare. Acesta a fost preludiul otrăvirii cu arsenic, susţine dr. Forshufvud.

Duşmanul dinăuntru

Ca ultime dorinţe, Napoleon a cerut ca inima să-i fie scoasă din piept înainte de înmormântarea pe Insula Sf. Elena şi să-i fie trimisă soţiei sale, Maria-Luiza, iar şuviţe din părul său să fie împărţite favoriţilor săi. Guvernatorul Lowe i-a refuzat îndeplinirea primei dorinţe, dar şuviţe din părul fostului împărat au fost înmânate ca amintire mai multor familii, inclusiv familiei lui Louis Marchand. Din relicva lui Marchand, dr. Forshufvud a obţinut fire care, examinate în 1960, au relevat prezenţa „unei doze relativ mari de arsenic“ în corpul lui Napoleon înainte de moartea sa.

Contele Montholon

Contele Montholon, criminalul nedescoperit?

De atunci, această descoperire este subiect de dezbatere. Bazându-se pe alte teste, unii cercetători au tras concluzia că un nivel ridicat al arsenicului din sângele lui Napoleon putea fi cauzat, printre altele, de tapet. Aparent, un pigment din arsenic şi cupru folosit în secolul al XIX-lea la obţinerea vopselei verzi ar fi putut reacţiona cu o ciupercă, şi astfel ar fi putut produce nişte vapori fatali, care ar fi contribuit la deteriorarea sănătăţii fostului împărat.

Dar dr. Forshufvud era convins că ceva era putred, şi ucigaşul, pretindea el, era contele Montholon, acţionând la ordinele Casei de Bourbon. În calitatea sa de „paharnic“, contele avea sub cheie provizia de vin sud-african a lui Napoleon — importată în butoaie şi îmbuteliată pe insulă. În două ocazii în care vinul a fost oferit altor două persoane din greşeală, acestora li s-a făcut rău.

După înlăturarea Bourbonilor, Franţa a trimis în 1840 o delegaţie pentru a exhuma trupul lui Napoleon şi a-l aduce înapoi în Europa, pentru a fi înmormântat cu fast la Paris. Unii dintre foştii săi tovarăşi de exil erau de faţă când a fost deschis coşciugul, dar contele Montholon nu se afla printre ei: intrase în serviciul lui Ludovic Napoleon, un nepot care mai târziu va conduce Franţa sub numele de Napoleon al III-lea.

Deşi îmbrăcămintea lui Napoleon era putrezită, corpul său era uimitor de bine păstrat. Oare contele ştia că arsenicul împiedică putrezirea, mai ales a unui trup care primise doze sistematice din această otravă?

Sursa: Reader’s Digest

Ți-a plăcut? Spune ce crezi!