Mașinile și bărcile sunt mijloace de transport complet diferite, nu-i așa? În timp ce unul este făcut să circule pe drumurile din jurul lumii, celălalt domină râurile, lacurile și mările. Dar te-ai gândit la posibilitatea combinării ambelor caracteristici pentru a crea un vehicul care să facă față și pe uscat, și în apă? Ei bine, tocmai aceasta a fost și ideea Amphicar, prima mașină amfibie produsă în serie.
Amphicar a fost o mașină fabricată în Germania de Vest în anii ‘60. Concepută inițial ca vehicul militar pentru operațiunile naziste din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în următorii ani mașina a devenit o modă în rândul unor șoferi din SUA.
De fapt, președintelui Lyndon Johnson, care deținea un Amphicar, îi plăcea să-și plimbe oaspeții în vehiculul amfibiu la ferma lui din Texas. De-a lungul acestui articol vom arunca o scurtă privire asupra istoriei celei mai emblematice mașini amfibie din secolul trecut.
Cum a apărut mașina amfibie Amphicar?
Pe scurt, Amphicar a fost concepută ca o decapotabilă capabilă să ruleze atât pe șosea, cât și în apă. Deși producția comercială a mașinii a început abia în 1961 în Germania de Vest, istoria design-ului original al mașinii amfibie datează din cel de-Al Doilea Război Mondial.
Predecesorul Amphicar a fost Volkswagen Schwimmwagen. Acest vehicul militar a fost proiectat de inginerul Hans Trippel, membru al ramurii paramilitare naziste.
Se estimează că în timpul războiului au fost produse aproximativ 200 de Volkswagen Schwimmwagen. Cu toate acestea, mașina nu a intrat niciodată în producție industrială din cauza scepticismului mare cu privire la durabilitatea acestui vehicul.
După ce a stat doi ani în închisoare, în cadrul procesului de „denazificare” a Germaniei după război, Trippel s-a întors la fabricarea vehiculelor și și-a continuat visul de a perfecționa o mașină amfibie.
Primul design comercial al mașinii amfibie a lui Tippel a fost modelul Amphicar 770, care putea atinge 112 kilometri pe oră pe uscat și 11 kilometri pe oră în apă.
Cabrioletul cu două uși și patru locuri avea un exterior izbitor, care se potrivea cu estetica anilor „60. Ca să activeze „modul de deplasare pe apă”, cadrul din oțel avea etanșări duble pe uși, care puteau fi activate prin tragerea unei pârghii, prevenind inundarea vehiculului.
Între 1961 și 1968, mașinile Amphicar fabricate în Germania au fost exportate în Marea Britanie și în SUA, unde au fost vândute cu prețul de 2.800 de dolari bucata (echivalentul a aproximativ 20.000 de dolari la valoarea de azi).
În total, au fost produse 3.878 de mașini amfibii. Deși acest număr poate părea modest, Amphicar a fost prima mașină amfibie produsă în serie.
Chiar au cumpărat oamenii Amphicar?
În mod surprinzător, mașina amfibie s-a bucurat de succes în SUA. De fapt, aproximativ 90% din vânzările globale au fost înregistrate pe piața americană. Experții din industrie au lăudat proiectul, prezentându-l drept „o inovație unică în sfera automobilelor comerciale”.
Ca să ne facem o idee, trebuie menționat că interesul pentru Amphicar a fost la un moment dat suficient de mare încât să fie înființată o companie dedicată acestui sector, Amphicar America.
Potrivit site-ului web Amphicar.com, ce reunește entuziaștii Amphicar, mașina amfibie a fost comercializată și ca vehicul specializat pentru serviciile de urgență. Chiar și Crucea Roșie a folosit mai multe vehicule amfibii în zonele cu risc de inundații.
Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, euforia din spatele mașinii-barcă a început să dispară.
Sfârșitul și moștenirea Amphicar
Mașina amfibie s-a bucurat de un scurt moment în centrul atenției, dar nu a devenit niciodată populară în rândul marilor mase de șoferi. Eșecul Amphicar a fost cauzat de mai mulți factori.
În primul rând, infrastructura necesară pentru a susține caracteristicile unice ale mașinii amfibii pur și simplu nu exista. Pentru ca un șofer de amfibie să poată intra cu vehiculul în apă, trebuia să aibă spațiu suficient și o rampă adecvată.
În plus, era și problema identității confuze a Amphicar. Deși vehiculul s-a bucurat de atenție datorită funcției sale duale, strategia de comercializare a fost neclară.
La urma urmei, era mai mult o mașină sau o barcă? Putea face față cu brio ambelor sarcini? În cele din urmă, aceste îndoieli i-au îndepărtat pe clienți potențiali.
Deși compactă, Amphicar era, de asemenea, o mașină cu un cost de întreținere ridicat. După cinci ore petrecute în apă, motorul trebuia lubrifiat, ceea ce se putea face doar ridicând mașina pe rampă și scoțând scaunele din spate.
În plus, expunerea la apă sărată o făcea vulnerabilă la eroziune, deci trebuia curățată frecvent. Producția Amphicar s-a oprit oficial în 1965, însă în anii care au urmat au continuat să fie vândute alte vehicule amfibii fabricate cu piesele rămase pe stoc.
În 1968, când s-a vândut ultimul Amphicar, nou-înființata Agenție pentru Protecția Mediului din SUA a stabilit noi standarde pentru emisiile vehiculelor și reglementări de siguranță, care au stricat și mai mult planurile de comercializare a vehiculelor amfibii.
Dar acesta nu a fost sfârșitul mașinii capabile să se transforme într-o barcă. Încă mai există exemplare în proprietatea colecționarilor de mașini. Se estimează că în SUA încă există aproximativ 600 de vehicule amfibii.
